— Lester ştie?

— Nu încă.

— Ce vrei să spui? Doar n-o să-i telefonezi tu.

— Să fiu sincer, m-am gândit la asta.

— Nu ţi se pare că forţezi nota?

— Nu cred. Lester are dreptul să ştie şi…

— Atunci să-i spună Carl Lee.

— Aşa ar trebui, dar n-o va face. A greşit şi încă nu-şi dă seama.

— Treaba lui. Ce-ţi mai pasă ţie?

— Carl Lee nu îndrăzneşte să-i spună lui Lester. Ştie că fratele lui îl va certa şi-i va atrage atenţia că a greşit.

— Aşa că ai să te bagi tu în chestiunile de familie.

— Nu. Dar cred că Lester ar trebui să ştie.

— Sunt sigură că va citi în ziare.

— Nu se ştie, zise Jake, fără convingere. Cred că Hanna mai vrea nişte suc de portocale.

— Vrei să schimbi subiectul.

— Nu mă deranjează să vorbim în continuare despre asta. Oricum, vreau să obţin din nou cazul, iar Lester e singura persoană care mă poate ajuta.

Carla miji ochii şi îl privi intens. El însă se uita la o barcă cu pânze care se împotmolise în noroiul de la ţărm.

— Jake, ştii bine că nu e cinstit ceea ce vrei tu să faci.

Vocea îi era calmă, dar hotărâtă. Rostea cuvintele rar şi cu dispreţ.

— Nu-i adevărat, Carla. Eu sunt un avocat foarte cinstit.

— Ai ţinut totdeauna discursuri despre etica profesională. Dar acum recurgi la tot felul de tertipuri, ca să obţii cazul. Şi asta nu e bine deloc.

— Să-l redobândesc, nu să-l obţin.

— Nu e nicio diferenţă.

— Ba da. Nu e cinstit să lupţi prin orice mijloace, ca să pui mâna pe un caz. Însă n-am citit pe niciunde că nu e etic să redobândeşti ceva.

— Nu e corect, Jake. Carl Lee şi-a angajat alt avocat, aşa că trebuie să accepţi situaţia.

— Şi presupui că lui Marsharfsky îi pasă de etică! Cum crezi c-a pus mâna pe cazul ăsta? A fost angajat de un om pe care nici nu-l cunoaşte. Pur şi simplu, l-a luat cu japca.

— E bine ca tu să faci acelaşi lucru?

— Nu-i acelaşi lucru.

Hanna ceru fursecuri şi Carla începu să scotocească prin coşul cu merinde. Jake se lăsa într-un cot, fără să le mai dea atenţie. Se gândea la Lucien. Ce-ar fi făcut el într-o astfel de situaţie? Probabil că ar fi închiriat un avion şi ar fi zburat la Chicago să-l aducă pe Lester. Apoi l-ar fi mituit şi l-ar fi pus să-l îmbrobodească pe Carl Lee. L-ar fi asigurat că Marsharfsky n-avea nicio şansă în Mississippi. Ca străin, ar fi fost privit cu neîncredere de cei din juriu. Probabil că s-ar fi certat cu Marsharfsky la telefon, acuzându-l că vânează cazurile, ameninţându-l că-l reclamă pentru lipsă de etică. Apoi ar fi stat de vorbă cu Gwen şi cu Ozzie şi i-ar fi convins că singurul avocat care putea obţine achitarea era el, Lucien Wilbanks. Cu siguranţă, în final, Carl Lee ar fi cedat şi l-ar fi chemat înapoi. Aşa ar fi procedat Lucien. Şi ei vorbeau de etică!

— De ce zâmbeşti? îi întrerupse Carla gândurile.

— Pentru că mă simt bine aici, în aer liber, alături de tine şi de Hanna. Ar trebui să venim mai des.

— Eşti dezamăgit, nu-i aşa?

— Sigur. N-o să mai am vreodată un caz ca ăsta. Dacă l-aş câştiga, aş ajunge cel mai vestit avocat prin partea locului. N-ar mai trebui să ne facem griji cu banii.

— Şi dacă l-ai pierde?

— Tot aş avea de câştigat. Dar nu pot pierde ceva ce n-am.

— Ţi-e jenă?

— Puţin. E greu de suportat. Toţi avocaţii îşi râd acum în barbă, cu excepţia lui Harry Rex, poate. Dar trec eu şi peste asta!

— Ce să fac cu albumul cu tăieturi din ziare?

— Nu-l arunca. S-ar putea să mai ai de adăugat câte ceva, acolo.

Era o cruce lungă de doi metri şi jumătate şi lată de un metru şi jumătate, făcută special ca să aibă loc în remorca unei camionete. În ritualuri se foloseau de obicei cruci mari, dar era mai comod să faci raiduri nocturne, în zonele rezidenţiale, cu unele mai mici.

În comitatul Ford nu mai avusese loc de ani de zile o astfel de acţiune. Ultima cruce fusese înfiptă în curtea unui negru acuzat de violarea unei femei albe.

Luni dimineaţa, cu câteva ore înainte de ivirea zorilor, crucea fu coborâtă din remorcă şi implantată în faţa casei în stil victorian, de pe strada Adams. Aruncară o torţă şi lemnul luă foc imediat. Camioneta dispăru apoi în noapte şi se opri lângă o cabină telefonică, la marginea oraşului, de unde fu anunţat dispecerul poliţiei. Câteva momente mai târziu, poliţistul Marshall Prather intră pe strada Adams şi văzu imediat crucea arzând în curtea lui Jake. Intră pe alee şi parcă în spatele automobilului Saab. Apăsă precipitat pe butonul soneriei, stând în pridvor şi privind flăcările. Era aproape trei şi jumătate dimineaţa. Apăsă pe sonerie din nou. Strada era întunecată şi liniştită, cu excepţia locului unde ardea crucea. În sfârşit, Jake veni buimac la uşă şi încremeni, cu ochii speriaţi, alături de poliţist. Stăteau amândoi în pridvor, hipnotizaţi nu numai de crucea în flăcări, ci mai ales de semnificaţia acesteia.

— ’Neaţa, Jake, spuse Prather, într-un târziu, fără să-şi ia ochii de la foc.

— Cine-a făcut asta? întrebă Jake, cu gâtul uscat.

— Nu ştiu. Nu şi-au lăsat cartea de vizită. Ne-au sunat şi ne-au spus ce-au făcut.

— Când au telefonat?

— Acum un sfert de oră.

Jake îşi trecu degetele prin părul care i se zbârlise, din cauza vântului.

— Cât va arde? întrebă el, conştient fiind că Prather ştia la fel de puţin despre crucile în flăcări, ca şi el.

— Habar n-am. După cum miroase, este îmbibată de gaz, aşa că s-ar putea să ardă vreo câteva ore. Vrei să chem pompierii?