— Iartă-mă, dar ce-ai vrea să-ţi spun? Că eşti terminat sau…

— Nu. Dar te poţi exprima şi altfel. Ţi-e frică, nu-i aşa?

— Ştii bine că da. Cum să nu fiu înspăimântată, când ăştia sunt în stare să ne dea foc la casă? Nu merită, Jake. Vreau din tot sufletul să ajungi un avocat cunoscut, dar nu cu preţul ăsta.

— Te bucuri că m-a dat la o parte?

— Mă bucur c-a găsit pe altcineva. Aşa, o să fim lăsaţi în pace.

Jake o luă pe genunchi, legănând-o uşor. Era frumoasă chiar şi acum, la trei şi jumătate noaptea, în halat.

— Nu se mai întorc, nu-i aşa?

— Nu. Au terminat cu noi. Vor afla că nu sunt implicat, şi-o să-şi ceară scuze!

— Nu-i de râs, Jake.

— Ştiu.

— Crezi că se va afla?

— În niciun caz, până nu se deschide cafeneaua! Parcă o văd pe Dell Perkins povestind întâmplarea în cele mai mici amănunte, în timp ce serveşte cafelele!

— Ce facem cu asta? întrebă ea, făcând un semn către crucea care abia se mai zărea în întuneric.

— Am o idee! Hai s-o împachetăm, să ne ducem la Memphis şi să-i dăm foc în grădina lui Marsharfsky.

— Eu mă duc să mă culc.

Pe la nouă dimineaţa, Jake îşi scrisese deja cererea de renunţare la cazul Hailey. Ethel o bătea la maşină, când sună Marsharfsky şi ceru să vorbească cu Brigance.

— Te rog fă-mi legătura, îi spuse Jake secretarei, ridicând receptorul din biroul lui:

— Alo?

— Domnule Brigance, sunt Bo Marsharfsky din Memphis. Ce mai faceţi?

— Excelent.

— Atunci e bine. Simt sigur că aţi citit ziarele de sâmbătă şi de duminică. Mi se pare că apar şi la Clanton.

— Da. N-o să credeţi, dar avem şi telefoane şi poştă, pe aici.

— Atunci, aţi citit articolele.

— Da. Aţi fost măreţ!

— Fleacuri! Aş dori să stăm puţin de vorbă în legătură cu Hailey, dacă nu sunteţi prea ocupat.

— Sunt încântat s-o facem.

— După câte ştiu, în Mississippi există o reglementare prin care un avocat din alt stat trebuie să facă o cerere de intrare în consiliul local.

— Vreţi să spuneţi că n-aveţi licenţă pentru Mississippi? întrebă Jake neîncrezător.

— Păi, n-am.

— N-aţi menţionat acest lucru, în ziar.

— N-are importanţă! Spuneţi-mi, toţi judecătorii au această pretenţie?

— Unii da, unii nu.

— Înţeleg. Noose cere licenţă?

— Uneori.

— Mulţumesc. De fapt, aşa am procedat totdeauna, când am avut procese în alte state. Autorităţile locale se simt mai bine aşa.

— Frumos din partea dumneavoastră!

— Bănuiesc că n-aţi vrea să…

— Glumiţi! ţipă Jake. Abia am fost dat la o parte şi dumneavoastră vreţi să vă ajut. Sunteţi nebun! Nu vreau să-mi văd numele alături de al dumneavoastră!

— Ascultă, ţărănoiule!

— Ascultă tu, mare sculă! Te surprinde, poate, dar în statul nostru există legi şi reglementări etice împotriva deturnărilor de cazuri. Ai auzit vreodată de aşa ceva? Bineînţeles că nu. Dar de etică profesională, ai auzit, domnule Rechin?

— Nu vânez eu cazurile, fiule! Ele mă caută pe mine!

— Aşa ca acum, nu-i aşa? Îţi faci iluzii că sunt atât de naiv, încât să cred c-a dat de tine la mica publicitate. Poate alături de ăia care fac avorturi!

— Mi-a fost recomandat.

— Da, de întreţinătorul tău. Ştiu foarte bine cum ai pus mâna pe caz. Am să te reclam! Mai mult, voi supune metodele tale spre analiză marelui juriu.

— Înţeleg că te ai bine cu procuratura. Te salut, avocăţelule!

Marsharfsky şi-o primise cu vârf şi îndesat. Mai bine de o oră, Jake nu fu în stare să-şi mai scrie corespondenţa. În orice caz, Lucien ar fi fost mândru de el, dacă l-ar fi auzit.

Chiar înainte de prânz, Jake primi un telefon de la Walter Sullivan.

— Jake, ce mai faci?

— Minunat!

— Bine. Ascultă, Jake. Bo Marsharfsky mi-e prieten vechi. Am apărat împreună vreo doi granguri din lumea bancară acum câţiva ani, pe unii care fuseseră acuzaţi de fraudă. Şi i-am scăpat. E un avocat de mâna-ntâi! S-a asociat cu mine în cazul lui Carl Lee Hailey. Voiam doar să ştii.