— Nu se poate să nu fi vorbit cu el.

— M-a sunat o dată la telefon. Nu cumva te temi de el?

— Nu. Sunt numai curios. Are o reputaţie bună.

— Aşa e. Dar nu cred c-ai venit aici să discutăm despre reputaţia lui.

— Nu chiar. Voiam să vorbim despre caz, în general.

— Ce anume?

— Păi, care-ar fi şansele să fie achitat, ce strategii de apărare ar putea fi folosite, dacă a fost într-adevăr iresponsabil când a făptuit omorul, chestii d-astea.

— Parcă garantai că va fi condamnat, atunci, în faţa camerelor de luat vederi, îţi aminteşti? Imediat după acuzare, la una din conferinţele tale de presă.

— Ţi-e cam dor de camerele de luat vederi, Jake, nu-i aşa?

— Linişteşte-te, Rufus. Eu am ieşit din joc. Vă las vouă toate camerele de luat vederi, ţie, lui Marsharfsky, lui Walter Sullivan. Iartă-mă dacă m-am folosit şi eu puţin de ele. Ştiu cât de rău îţi pare, şacalule.

— Îţi primesc scuzele. Marsharfsky a venit în oraş?

— Nu ştiu.

— A promis c-o să ţină o conferinţă de presă săptămâna asta.

— Şi-ai venit aici să discutăm despre conferinţa lui de presă…

— Nu, ţi-am spus că intenţionam să vorbim despre Hailey, dar văd că eşti foarte ocupat.

— Aşa e. Şi, în afară de asta, n-am ce discuta cu tine, domnule guvernator!

— Resping această insinuare.

— De ce? Ştii bine că-i adevărat. Ţi-ai condamna şi mama pentru câteva articole pe prima pagină.

Buckley se ridică şi începu să se plimbe încolo şi încoace, în spatele scaunului său.

— Oricum, mi-aş dori să te ocupi tu de cazul ăsta, Brigance, zise el, ridicând vocea.

— Şi mie mi-ar plăcea.

— Te-aş învăţa câte ceva despre cum se lucrează cu criminalii. Te-aş pune eu la punct.

— Până acum, nu ţi-a prea mers.

— De aceea mi-ar fi plăcut să preiei tu cazul, Brigance. O, dac-ai şti cât mi-aş fi dorit!

Faţa i se înroşi, ca de obicei.

— Vor mai fi şi alte ocazii, guvernatorule!

— Nu-mi mai zice aşa! strigă el.

— De ce? Doar e adevărat. De aceea umbli atâta după publicitate. Ştie toată lumea că-i aşa. Vrei să fii guvernator, ăsta-i adevărul.

— Îmi fac doar datoria. Îi pedepsesc pe criminali.

— Carl Lee Hadey nu e criminal.

— Ai să vezi tu cum am să-l aranjez eu!

— N-o să-ţi fie prea uşor.

— Aşteaptă şi ai să vezi!

— Ai nevoie de douăsprezece voturi din douăsprezece.

— Nicio problemă.

— La fel ca atunci, cu marele juriu?

Buckley înţepeni. Se încruntă şi-l privi pe Jake cu ură. Pe frunte îi apărură trei cute adânci.

— Ce ştii tu de marele juriu?

— Tot atâta cât ştii şi tu. Dacă mai lipsea un vot, ăla erai!

— Nu-i adevărat!

— Fii serios, guvernatorule, doar nu stai de vorbă cu un reporter! Ştiu exact ce s-a-ntâmplat acolo. Am aflat în câteva ore.

— Am să-i spun lui Noose.

— Iar eu voi spune presei. Ştirea va apărea la ţanc, înaintea procesului.

— N-ai să îndrăzneşti!

— Acum, nu. Nu mai am niciun motiv. Doar am fost înlăturat, ştii? Că, de fapt, de asta eşti aici, Rufus, să-mi reaminteşti că nu mă mai ocup de caz. Ai vrut să mai presari puţină sare pe rană. Ei, ai făcut-o! Acum te rog să pleci. Du-te şi fă cercetări la marele juriu. Sau, mai bine, vezi dacă nu-i vreun reporter pe aici, prin împrejurimi. Hai, pleacă!

— Cu plăcere. Iartă-mă că te-am deranjat!

— Şi mie-mi pare rău.

Buckley deschise uşa, apoi se opri:

— Te-am minţit, Jake. Mă bucur de nu mai pot că nu mai ai cazul ăsta.

— Ştiam. Dar nu fi aşa sigur.