— Ăsta-i motivul pentru care am venit să te văd, bătrâne.
— Adică? întrebă Carl Lee neştiind exact ce gândeşte prietenul lui, dar sigur că nu era el aici degeaba.
— Carl Lee, ştii câte procese-am avut?
— Cred că multe.
— Cinci. De cinci ori m-au judecat. Am trecut şi pe la poliţia federală şi pe la procuratură. M-au acuzat pentru o mulţime de lucruri: droguri, jocuri de noroc, mită, arme, scandal, curve. Tot ce-ţi trece prin minte. Şi ştii ceva, Carl Lee? Toate acuzaţiile erau adevărate. De câte ori crezi că m-au condamnat?
— Nu ştiu.
— Niciodată! N-au putut să mă prindă cu nimic. Cinci procese câştigate!
Carl Lee zâmbi cu admiraţie.
— Ştii de ce nu m-au putut condamna?
Hailey dădu din cap, deşi o idee avea el, în legătură cu această problemă.
— Pentru că am cel mai bun, cel mai murdar şi cel mai ticălos avocat din zonă. E sub orice critică. Şi copoii îl urăsc de moarte. Dar iată-mă liber, aici, de vorbă cu tine. Face orice să câştige un caz.
— Cine e? întrebă Carl Lee curios.
— L-ai văzut la televizor. Apare şi în ziare, foarte des. Nu pierde nicio ocazie. Se bagă în toate procesele dificile. Preferă traficanţii de droguri, politicienii, pe mine, tot felul de fluieră-vânt.
— Cum îl cheamă?
— Nu se ocupă decât de cazuri penale, mai ales droguri, mită, jecmăniri, lucruri de-astea. Dar ştii ce-i place cel mai mult?
— Nu.
— Crima. E înnebunit după cazurile de omor. N-a pierdut niciunul. La Memphis numai el se ocupa de criminali. Ţi-aduci aminte de negrii ăia doi care au aruncat un filfizon în Mississippi? Au fost prinşi în flagrant, acu’ vreo cinci ani.
— Da, da, mi-amintesc.
— Procesu’ a ţinut două săptămâni şi i-a scăpat. I-a scos basma curată. Sunt liberi.
— Cred că l-am văzut la televizor.
— Sunt sigur. E o şarlă, Carl Lee. Îţi spun eu, omu’ ăsta n-are cum să piardă.
— Cum îl cheamă?
Cat se sprijini de spetează şi se uită solemn la Carl Lee.
— Bo Marsharfsky, zise el.
Hailey privi în sus încercând să-şi amintească. Apoi rosti:
— Şi ce-i cu asta?
Cat îi puse mâna plină de carate pe genunchi.
— Păi, vrea să te ajute.
— Am deja un avocat pe care nu-l pot plăti. De unde să-i dau bani?
— Nu te costă nimic. D-aia am venit la tine. E angajatu’ meu permanent. Anu’ trecut i-am dat o sută de mii, numai să mă apere de orice neplăceri. Nu trebuie să plăteşti nimic.
Dintr-odată, interesul lui Carl Lee crescu.
— Cum a aflat de mine?
— Din ziare şi de la televizor. Ştii cum sunt avocaţii. Ieri am trecut pe la el pe la birou şi l-am găsit citind ziarele. Ţi-am văzut poza pe prima pagină. I-am povestit de noi doi şi l-a apucat nebunia. Zicea că trebuie să se ocupe de căzu’ tău. I-am spus c-o să-l ajut.
— D-aia ai venit?
— Exact. Zicea că ştie foarte bine de cine are nevoie ca să te scoată.
— De exemplu?
— Doctori psihiatri. Îi cunoaşte pe toţi.
— Păi asta costă, nu glumă!
— Plătesc eu tot, Carl Lee! Ascultă-mă! Banii nu sunt o problemă pentru mine. Vei avea cel mai bun avocat şi cei mai buni doctori, oricât m-ar costa. Nu-ţi face tu griji. Cat plăteşte tot.
— Păi am un avocat foarte bun.
