— Câţi ani are?
— Cred că vreo treizeci.
Cat îşi dădu ochii peste cap uluit.
— E un puşti, Carl Lee. Nici n-a terminat bine şcoala. Marsharfsky are cincizeci. Băiatu’ ăla al tău n-o să aibă niciodată atâtea procese de omor câte a apărat el. E vorba de viaţa ta, Carl Lee. Nu te juca!
Dintr-odată, Jake i se păru lui Hailey un copil. Îşi aminti, însă, de procesul lui Lester. Pe vremea aceea, avocatul era şi mai tânăr.
— Uite ce-i, Carl Lee. Am trecut prin multe procese şi ştiu ce complicat e. Îţi trebuie tehnică, nu glumă. Ajunge o mică greşeală şi totu’ se duce de râpă. Eşti pe muchie de cuţit. Dacă băiatu’ face o singură mişcare nepotrivită, te costă viaţa. Nu-ţi poţi permite să rişti. Ajunge o singură greşeală, zise Cat, pocnind din degete, pentru a crea un efect mai puternic, şi te trezeşti în camera de gazare. Marsharfsky e perfect.
Carl Lee era în mare încurcătură.
— Vrea să lucreze împreună cu avocatu’ meu? încercă el să găsească un compromis.
— În niciun caz! El nu lucrează cu nimeni. N-are nevoie de ajutor. Tipu’ ăla al tău o să-l încurce.
Carl Lee îşi puse cotul pe genunchi, studiindu-şi picioarele. De unde să ia o mie de dolari pentru doctor? Până atunci, nu înţelesese că avea nevoie de un psihiatru, dar era clar că nu se putea altfel. Toţi ziceau aşa. O mie de dolari pentru un amărât de doctor! Iar Cat îi oferea tot ce era mai bun!
— Nu-mi place deloc să-i fac una ca asta avocatului meu, şopti el.
— Nu fi prost, bătrâne! zise Cat dispreţuitor. Mai bine gândeşte-te la tine. Dă-l dracu’ pe puştiu’ ăla! N-avem timp să ne gândim la chestii d-astea. Nu-i decât un avocat. Îi trece lui!
— Da’ l-am şi plătit.
— Cât? întrebă Cat pocnind din degete spre bodyguard.
— Nouă sute de dolari.
Firavul scoase un teanc mare de bani. Cat numără nouă hârtii de câte o sută, apoi îi băgă lui Carl Lee în buzunarul de la cămaşă.
— Şi mai ia ceva pentru copii, zise el, dându-i o bancnotă de o mie de dolari.
Carl Lee simţi că se înfierbânta, cu atâta bănet în dreptul inimii. I se părea că-i mişcă în buzunar, aşa că îşi apăsă pieptul cu mâna. Voia să se uite la bancnota aceea mare, s-o ţină în mână. Acum avea mâncare pentru copii.
— Ne-am înţeles? întrebă Cat zâmbind.
— Vrei să-l concediez pe avocatul meu şi să-l angajez pe al tău? zise el precaut.
— Da, sigur că da!
— Şi-o să plăteşti tu tot?
— Bineînţeles.
— Şi ce-i cu banii ăştia?
— Sunt ai tăi. Să m-anunţi, dacă mai ai nevoie.
— Eşti foarte bun cu mine, Cat.
— Aşa sunt eu. De fapt, îmi ajut doi prieteni. Unu’ mi-a salvat viaţa cu ani în urmă, celălalt m-a scos din rahat acu’ doi ani.
— De ce vrea să se ocupe de cazu’ meu?
— Pentru publicitate. Ştii cum sunt avocaţii. Nu vezi cât tapaj de presă a făcut puştiul ăsta deja? Ăsta-i visu’ oricărui avocat. Ne-am înţeles?
— Da, e-n regulă.
Cat îl bătu pe umăr cu căldură şi ridică receptorul telefonului de pe masa lui Ozzie. Formă un număr.
— Dă-mi o convorbire cu taxă inversă la 901–56666–9800. Cat Bruster la telefon, şi vreau un fir direct cu Bo Marsharfsky.
Bo Marsharfsky era în biroul său de la etajul douăzeci, dintr-o clădire aflată în centrul oraşului. Puse receptorul jos şi-o întrebă pe secretară dacă articolul era gata. Ea i-l înmână, iar el îl citi cu atenţie.
— E bine, zise avocatul. Trimite-l imediat la ambele ziare. Spune-le să caute în setul de fotografii pe cea mai nouă. Caută-l pe Frank Fields de la „Post” şi spune-i că vreau să apară pe prima pagina, mâine-dimineaţă. I-am făcut şi eu lui un serviciu.
— Da, domnule. La televiziune nimic? întrebă ea.
— N-am timp acum să le dau un interviu, dar voi ţine o conferinţă de presă la Clanton, săptămâna viitoare.
Duminică dimineaţa, la şase şi jumătate, sună telefonul. Carla nu se mişcă din aşternut. Jake se rostogoli spre perete şi răsturnă veioza, înainte de a pune mâna pe receptor.
— Alo? zise el slab.
— Ce faci? întrebă Lucien.
— Dormeam.
