— Să ştii că sunt foarte îngrijorat pentru el.

— Aţi stat de vorbă după ce te-a schimbat?

— Sâmbătă, după ce-am citit ziarele, m-am dus direct la închisoare şi l-am întrebat de ce-a procedat aşa. Bineînţeles, nu mi-a putut răspunde. Era cam jenat. De atunci, nu l-am mai văzut. Dar nici Marsharfsky nu l-a vizitat. Am auzit că fratele tău e tare supărat din cauza asta. După câte ştiu, nu s-a mai lucrat deloc în cazul lui.

— Ozzie a stat de vorbă cu el?

— Da. Dar ştii tu cum e Ozzie. Nu prea vorbeşte. Ştie foarte bine că Bruster şi Marsharfsky sunt nişte ticăloşi, dar nu se amestecă.

— Doamne, Dumnezeule, nu-mi vine să cred! E prost rău dacă-şi închipuie că mitocanii ăia din juriu o să stea să-l asculte pe filfizonul din Memphis. Ăia n-au încredere nici în avocaţii din comitatul Tyler, care-i la o zvârlitură de băţ! Doamne, Doamne!

Jake zâmbi. Până acum nu încălcase etica.

— Ce-aş putea face, Jake?

— Nu ştiu, Lester. Are nevoie de ajutor, iar tu eşti singurul de care ascultă. Ştii cât e de încăpăţânat.

— Cred c-ar fi bine să-l sun.

Nu, gândi Jake. Era nevoie de o confruntare între cei doi fraţi. La telefon, Carl Lee ar fi refuzat mai uşor. Venirea lui Lester de la Chicago ar fi avut impactul dorit.

— Nu cred să rezolvi mare lucru prin telefon. El e foarte hotărât. Numai tu îl poţi schimba şi lucrul acesta nu se realizează de la depărtare.

Lester tăcu vreo câteva secunde, apoi întrebă:

— Ce zi e astăzi?

— Joi, şase iunie.

— Stai să mă gândesc, mormăi Lester. Am zece ore libere. Mâine lucrez în schimbul de la patru la douăsprezece noaptea şi mai intru duminică. Aş putea pleca de aici mâine, la miezul nopţii şi să ajung la Clanton sâmbătă dimineaţa pe la zece. Apoi să pornesc înapoi duminică devreme, ca să fiu la patru în Chicago. E mult de condus, dar mă descurc eu.

— E foarte important, Lester. Merită să faci efortul ăsta.

— Unde vei fi sâmbătă, Jake?

— Aici, la birou.

— Bine. Eu o să mă duc la închisoare şi dacă am nevoie de dumneata, te sun la birou.

— E-n regulă. Încă un lucru, Lester. Carl Lee mi-a spus să nu-ţi telefonez.

— Şi eu de unde ştiu?

— Păi, de la Iris.

— Care Iris?

— Hai, nu te mai preface, Lester. Toată lumea ştie, în afară de bărbatul ei. Dacă află…

— Sper să nu afle. Că te mai faci cu un client!

— Abia pot să mă descurc cu ăştia pe care îi am. Mă suni sâmbătă, bine?

Mâncară pe la zece şi jumătate. Hanna dormea. Discutară despre Leroy Glass şi despre puştiul cu maşina furată, despre Carl Lee, dar nu şi despre Lester. Carla se simţea mai în siguranţă, acum că nu se mai ocupa de cazul Hailey. Nu-i mai ameninţa nimeni şi nicio cruce în flăcări nu-şi mai făcuse apariţia în grădina lor. Mai sunt şi alte cazuri, zisese ea. El vorbi puţin. Mânca şi zâmbea.

19

Vineri, chiar înainte de închiderea tribunalului, Jake telefonă grefierei şi o întrebă dacă la ora aceea se derula vreun proces. I se răspunse că nu. Noose, Buckley, Musgrove plecaseră cu toţii. Tribunalul era gol. Profitând de această situaţie, Jake le făcu o vizită şi, după ce flirtă cu secretarele şi cu grefierele, puse mâna pe dosarul lui Carl Lee. Îl răsfoi şi îşi dădu seama că nu fusese adăugat nimic în ultima săptămână, cu excepţia cererii lui de renunţare la caz. Marsharfsky şi consilierul lui local nici nu atinseseră dosarul. Mai făcu câteva complimente în dreapta şi-n stânga, apoi plecă la birou.

Leroy Glass era încă în închisoare. Avea o datorie de zece mii de dolari, iar familia nu-şi putea permite să plătească un girant. Aşa că rămase să împartă celula cu Carl Lee. Jake avea un prieten care dădea gajuri şi care se ocupa şi de cazurile lui. Dacă nu exista pericolul ca respectivul client să dispară după ce era eliberat, el îi scria imediat actul de garanţie. Fiind vorba despre Brigance, li se făcea chiar favoarea de a plăti cinci la sută şi apoi o anumită sumă lunar. Deci, dacă voia, Jake putea oricând să-i rezolve această problemă lui Leroy Glass. Dar avocatul avea nevoie de el la închisoare.

— Uite ce e, Leroy, îmi pare rău, dar n-am rezolvat încă problema garanţiei.

— Dar mi-ai spus că voi fi eliberat până acum.

— Ai tăi n-au cu ce plăti. Voi aranja eu lucrurile, dar mai durează câteva zile. Şi mie-mi convine să ieşi ca să te duci la muncă şi să faci rost de bani pentru onorariu.

Leroy păru satisfăcut de explicaţie.

— În regulă, domnule Jake. Faceţi dumneavoastră ce ştiţi.

— Mâncarea e bună aici, nu-i aşa?

— Nu e rea. Da’ parcă acasă-i mai bună.

— Te scot eu de-aici, îi promise Jake.

— Ce face negrul ăla de l-am înjunghiat?

— Nu ştiu sigur. Ozzie mi-a spus că mai e încă la spital. Moss însă zice c-a ieşit. Cine ştie? Oricum, nu cred că l-ai rănit prea rău. Dar, spune-mi, cine e femeia pentru care v-aţi bătut? întrebă Jake, incapabil să-şi amintească pe moment.

— Gagica lu’ Willie.

— Willie şi mai cum?

— Willie Hoyt.

Jake se gândi o clipă, încercând să-şi amintească.

— Parcă nu pe ăsta l-ai înjunghiat.

— Nu, pe Curtis Sprawling.

— Vrei să spui că v-aţi bătut pentru femeia altuia?

— Da, aşa e.

— De ce?