— Ai stat de vorbă cu el?
— Da.
— Şi ce-a zis?
Jake dădu din cap, fără să scoată un cuvânt.
— Îmi pare rău, Jake.
El continuă să studieze colivia aceea de păsări.
— Mai sunt şi alte cazuri, zise ea neconvingător.
— Ştiu.
Se gândi la Buckley şi parcă-l auzea râzând. Apoi, la tipii din cafenea şi-şi jură să nu mai calce niciodată pe acolo. Îi veniră în minte reporterii şi aparatele de filmat şi simţi un junghi în stomac. Lester era singurul care mai putea face ceva.
— Vrei să mănânci? întrebă ea.
— Nu, nu mi-e foame. Mulţumesc.
— Hai să vedem şi faţa bună a lucrurilor, zise ea. N-o să ne mai fie teamă să ridicăm receptorul.
— Cred că e cazul să tund gazonul, spuse el.
17
Consiliul Ministranţilor era un grup de predicatori negri care se formase pentru a coordona activităţile politice locale ale comunităţii oamenilor de culoare din comitatul Ford. În anii când aveau loc alegeri, se reuneau săptămânal, în după-amiezile de duminică, pentru a sta de vorbă cu candidaţii şi pentru a analiza rezultatele preliminare şi, ceea ce era mai important, să câştige bunăvoinţa şomerilor care aveau să voteze. Se încheiau tranzacţii, se gândeau strategii şi se schimbau bani. Consiliul se dovedise un bun susţinător al negrilor.
În timpul alegerilor, creştea în mod spectaculos afluxul de daruri şi ofrande către bisericile oamenilor de culoare.
Reverendul Ollie Agee convocă o întrunire specială a Consiliului, la lăcaşul în care predica, duminică după-amiază. Îşi termină slujba devreme şi, pe la ora patru, turma lui se împrăştie spre casă. Atunci, parcarea de lângă biserică începu să se umple cu automobile elegante. Întrunirile erau secrete şi participau la ele numai predicatorii care fuseseră invitaţi de membrii Consiliului, în comitatul Ford. Existau douăzeci şi trei de biserici ale negrilor. Când reverendul Agee luă cuvântul, în sală se aflau douăzeci şi doi de membri. Le promise că întrunirea va fi scurtă, deoarece unii predicatori, mai ales cei aparţinând Bisericii lui Christos, aveau să-şi înceapă curând slujba de seară.
Scopul adunării, le explică el, era acela de a coordona ajutorul moral, politic şi financiar pentru Carl Lee Hailey – un membru de nădejde al bisericii. Trebuie să creeze o fundaţie care să-i apere drepturile şi una pentru a-i întreţine familia. Ca de obicei, reverendul Agee va conduce activităţile celor două fundaţii, fiecare predicator urmând să răspundă de propria lui congregaţie. Începând cu duminica viitoare, aveau să se organizeze colecte speciale, în timpul predicilor de dimineaţă şi de seară. Agee îşi luă responsabilitatea de a ajuta familia cu discreţie maximă. Jumătate din fonduri vor trece la fundaţia care se va ocupa de procesul lui Hailey. Nu mai aveau prea mult timp până în iulie. Banii trebuiau strânşi cât mai repede, până mai exista interes pentru acest caz, iar oamenii simţeau în suflete elanul generozităţii.
Fură cu toţii de acord cu reverendul Agee. Acesta continuă să-şi expună punctul de vedere. Şi organizaţia NAACP trebuia să intervină în acest caz. Dacă ar fi fost alb, Carl Lee n-ar mai fi ajuns la proces. Cel puţin, nu în comitatul Ford. Iar lucrul acesta trebuia adus la cunoştinţa celor de la NAACP. Îl anunţară pe directorul general. Adunările din Memphis şi din Jackson le promiseră ajutorul. Vor avea loc şi conferinţe de presă, demonstraţii şi marşuri. Poate chiar boicoturi ale diverselor afaceri cu albii. De obicei, lucrul acesta dădea rezultate uimitoare.
Trebuia să se bată fierul cât era cald. Predicatorii aprobară şi plecară să oficieze vecernia.
Jake dormi până târziu, atât din cauza oboselii, cât şi din cauza şocului pe care îl avusese, aşa că nu se mai duseră la biserică. Carla făcuse clătite şi îşi luară micul dejun pe terasă, împreună cu Hanna. Nici nu se mai uită la ziarele de duminică dimineaţa, observând că prima pagină din The Memphis Post era plină cu informaţii despre Marsharfsky şi despre celebrul lui client. Publicaseră o mulţime de fotografii şi de citate din declaraţiile avocatului. Cazul Hailey reprezenta pentru el marea încercare. Se vor ivi o mulţime de probleme sociale şi legale. Promise o pledoarie romanescă. Se lăudă că nu pierduse niciun proces de omor, în doisprezece ani. Va fi greu, dar el avea încredere în înţelepciunea şi în loialitatea juraţilor din Mississippi.
Jake citi articolul fără să comenteze şi aruncă ziarul la gunoi. Carla îi sugeră să iasă la un picnic şi, deşi avea de lucru, nu se împotrivi. Încărcară automobilul cu mâncare, cu jucării şi plecară spre lac. Apa maronie crescuse. În curând, urma retragerea, dar, pentru moment, lacul Chatulla era punctul de atracţie al ambarcaţiunilor de tot felul.
Carla aşternu două cuverturi groase sub un stejar de pe panta unui deal, în timp ce Jake scotea mâncarea şi casa cu păpuşi. Hanna îşi aranjă păpuşile şi automobilele pe una din pături şi începu să vorbească şi să se joace cu ele. Părinţii ei ascultau şi zâmbeau. Naşterea fetiţei fusese un calvar. Venise pe lume prematur, cu vreo două luni şi jumătate înainte de termen, iar pronosticurile fuseseră extrem de nefavorabile. Jake stătuse unsprezece zile lângă incubatorul din maternitate privind la trupşorul acela vânăt, costeliv şi firav, de niciun kilogram şi jumătate, care se agăţa de viaţă, în timp ce o armată de medici şi de asistente urmăreau monitoarele, potriveau drenele şi acele, clătinând sceptici din cap. Când rămânea singur, îndrăznea să pună mâna pe incubator şi plângea ca un copil. Se rugase aşa cum n-o mai făcuse niciodată. Dormea într-un balansoar şi visa că are o fetiţă frumoasă, brunetă cu ochi albaştri, care se juca şi îşi odihnea căpşorul pe umărul lui. Îi auzea până şi vocea.
După o lună, asistentele începură să zâmbească, iar medicii răsuflară uşuraţi. Îi scoaseră tuburile, câte unul pe zi. Crescuse în greutate peste două kilograme şi jumătate, iar părinţii o aduseră, mândri, acasă. Medicii le sugerară să nu mai aibă copii, decât prin adopţiune. Acum, fetiţa era sănătoasă, dar, când îi auzea glasul, ochii i se umpleau de lacrimi.
După ce mâncară, râseră pe înfundate, văzând-o pe Hanna cum le ţinea păpuşilor prelegeri despre igienă.
— E prima oară în ultimele două săptămâni când te văd şi eu mai relaxat, zise Carla, întinzându-se pe pătură, alături de el.
Ambarcaţiuni colorate strident tăiau oglinda apei încolo şi-ncoace, intersectându-se cu bărcile cu motor zgomotoase, care trăgeau după ele schiori nautici pe jumătate beţi.
— Duminica trecută am fost la biserică, zise el.
— Şi, în timpul slujbei, nu te-ai gândit decât la procesul acela.
— Tot la el mă gândesc şi acum.
— S-a terminat, bine?
— Ştiu şi eu?
— Crezi că se răzgândeşte?
— S-ar putea, dacă stă Lester de vorbă cu el. Greu de precizat. Negrii sunt atât de imprevizibili, mai ales când dau de necaz. În orice caz, a pus mâna pe cel mai bun avocat criminalist din Memphis. Şi nu-l costă niciun ban.
— Cine-i plăteşte onorariul?
— Un prieten vechi de-al lui Carl Lee, din Memphis, unul Cat Bruster.
— Cine-i ăsta?
— Un hoţ şi traficant de droguri. Marsharfsky e avocatul lui. Două lepădături!
— Ţi-a povestit Carl Lee?
— Nu. El n-a vrut să-mi spună nimic, aşa că l-am întrebat pe Ozzie.
