— Ai văzut ziarele?
— Cât e ceasul?
— Du-te după ziare şi sună-mă după ce citeşti.
Convorbirea se întrerupse. Jake se uită lung la telefon, apoi îl puse pe masă. Se aşeză pe marginea patului frecându-se la ochi şi încercă să-şi amintească ziua când îl mai sunase Lucien acasă. Sigur era ceva important.
Îşi făcu o cafea, dădu drumul câinelui în grădină şi alergă, în tricou şi în slip, până în stradă, unde aşteptau ziarele de dimineaţă. Le aduse în bucătărie şi scoase elasticul din jurul lor. În cele din Jackson şi din Tupelo, nu găsi nimic. În The Memphis Post era un titlu mare despre moartea în Orientul Mijlociu. Mai jos, însă, îşi văzu fotografia. Sub ea, un titlu: „Jake Brigance iese din scenă”. Apoi îl văzu pe Carl Lee şi, lângă el, un chip necunoscut. Dedesubtul lui, scria: „Intră în joc Bo Marsharfsky”. Articolul anunţa angajarea celebrului avocat în cazul „negrului răzbunător”.
Rămase cu gura căscată şi i se muiară genunchii. Sigur, era vorba de o greşeală. Fusese la Carl Lee cu o zi în urmă. Citi articolul din nou, pe îndelete. Nu spunea mare lucru. Era mai mult o istorie a cazurilor apărate cu succes de Marsharfsky, după care avocatul îşi anunţa o conferinţă de presă la Clanton. Mai scria că se anunţă surprize mari şi că are încredere în juraţii din comitatul Ford.
Se îmbrăcă, tăcut, într-o pereche de pantaloni kaki şi-şi puse un veston. Soţia lui dormea adânc. Îi va spune mai târziu. Luă ziarul şi plecă la birou. Nu era indicat să se ducă acum la cafenea. Se aşeză la masa lui Ethel şi mai citi o dată articolul. Apoi se uită lung la fotografia de pe prima pagină… Lucien nu prea găsea cuvinte de consolare. Îl ştia pe Marsharfsky, „Rechinul”, cum i se mai spunea. Era un ticălos rafinat şi lustruit. Lucien avea toată admiraţia pentru el.
Moss Junior îl conduse pe Carl Lee în biroul lui Ozzie, unde aştepta Jake, cu ziarul în mână. Poliţistul plecă repede şi închise uşa. Hailey se aşeză pe o canapea tapisată cu vinilin. Jake îi aruncă ziarul în faţă.
— Ai citit? întrebă el.
Carl Lee îl privi, fără să se sinchisească de ziar.
— De ce-ai făcut asta, Carl Lee?
— Nu sunt obligat să-ţi dau explicaţii, Jake.
— Ba da, eşti! Trebuia să fi avut curajul să mă chemi şi să-mi spui dinainte, nu să aflu din ziare. Îţi cer o explicaţie.
— Mi-ai cerut prea mult, Jake. Nu te interesează decât banii. Eu stau aici la puşcărie, şi tu îmi ceri să fac imposibilul.
— Banii… Nu-ţi poţi permite să mă plăteşti pe mine şi tu-l angajezi pe Marsharfsky.
— Lui nu-i plătesc.
— Ceee?!
— Ai auzit bine. Nu-i plătesc.
— Nu cumva lucrează pe gratis?!
— Nu. Îl plăteşte altcineva.
— Cine? tună Jake.
— Nu te interesează pe tine.
— Tu l-ai angajat pe cel mai bun avocat din Memphis şi-l plăteşte altcineva?
— Da.
Probabil o organizaţie de drepturi civile, gândi Jake. Nu, ei nu l-ar fi angajat pe Marsharfsky. Îşi au avocaţii lor. Şi-apoi, ar fi fost prea scump pentru ei. Dar cine altcineva?
Carl Lee luă ziarul şi îl împachetă frumos. Îi era ruşine şi se simţea îngrozitor, dar hotărârea nu mai putea fi schimbată. Îl rugase pe Ozzie să-l sune pe Jake şi să-i spună vestea, dar şeriful nu voise să se amestece. Ar fi trebuit să-l anunţe. Oricum, nu avea de gând să-şi ceară scuze. Îşi studie fotografia de pe prima pagină. Îi plăcu treaba cu negrul răzbunător.
— Şi n-ai de gând să-mi spui cine e? întrebă Jake ceva mai liniştit.
— Nu, nu-ţi voi spune.
— Ai stat de vorbă cu Lester?
— Nu. Nu e procesu’ lui, aşa că să-şi vadă de treabă!
— El unde e?
— La Chicago. A plecat ieri. Şi te rog să nu-l suni, Jake. Sunt hotărât.
„O să vedem noi!” îşi zise avocatul. Lester avea să afle, oricum, curând totul.
Jake se pregăti să iasă.
— Asta e! Sunt concediat, pur şi simplu!
Carl Lee se uită la propria-i fotografie, fără să zică nimic.
Carla îşi luă micul dejun neliniştită. Aflase despre Marsharfsky de la un reporter care îl căutase pe Jake.
Când sosi, nu-şi spuseră niciun cuvânt. El îşi umplu ceaşca cu cafea şi se duse în pridvorul din spatele casei. Sorbea lichidul fierbinte, uitându-se la gardul viu neîngrijit care mărginea grădiniţa lungă şi îngustă. Soarele strălucitor încălzea gazonul des şi verde, zvântând roua şi făcând-o să se ridice într-o pulbere vaporoasă. Tufele şi iarba îşi aşteptau toaleta săptămânală. Îşi scoase pantofii şi o porni peste gazonul ud, să se uite la o colivie de păsări stricată, de lângă un mirt firav – singurul arbore mai acătării din grădină. Carla păşi pe urmele lui şi se opri în spate. El se întoarse, o luă de mână şi-i zâmbi.
— Te simţi bine? întrebă ea.
— Da, mă simt bine.
