În comitatul Ford nu mai avusese loc de ani de zile o astfel de acţiune. Ultima cruce fusese înfiptă în curtea unui negru acuzat de violarea unei femei albe.
Luni dimineaţa, cu câteva ore înainte de ivirea zorilor, crucea fu coborâtă din remorcă şi implantată în faţa casei în stil victorian, de pe strada Adams. Aruncară o torţă şi lemnul luă foc imediat. Camioneta dispăru apoi în noapte şi se opri lângă o cabină telefonică, la marginea oraşului, de unde fu anunţat dispecerul poliţiei. Câteva momente mai târziu, poliţistul Marshall Prather intră pe strada Adams şi văzu imediat crucea arzând în curtea lui Jake. Intră pe alee şi parcă în spatele automobilului Saab. Apăsă precipitat pe butonul soneriei, stând în pridvor şi privind flăcările. Era aproape trei şi jumătate dimineaţa. Apăsă pe sonerie din nou. Strada era întunecată şi liniştită, cu excepţia locului unde ardea crucea. În sfârşit, Jake veni buimac la uşă şi încremeni, cu ochii speriaţi, alături de poliţist. Stăteau amândoi în pridvor, hipnotizaţi nu numai de crucea în flăcări, ci mai ales de semnificaţia acesteia.
— ’Neaţa, Jake, spuse Prather, într-un târziu, fără să-şi ia ochii de la foc.
— Cine-a făcut asta? întrebă Jake, cu gâtul uscat.
— Nu ştiu. Nu şi-au lăsat cartea de vizită. Ne-au sunat şi ne-au spus ce-au făcut.
— Când au telefonat?
— Acum un sfert de oră.
Jake îşi trecu degetele prin părul care i se zbârlise, din cauza vântului.
— Cât va arde? întrebă el, conştient fiind că Prather ştia la fel de puţin despre crucile în flăcări, ca şi el.
— Habar n-am. După cum miroase, este îmbibată de gaz, aşa că s-ar putea să ardă vreo câteva ore. Vrei să chem pompierii?
Jake se uită în susul şi în josul străzii. Nu se vedea nicio lumina aprinsa.
— Nu. N-are rost să trezim pe toată lumea. Las-o să ardă. Nu se-ntâmplă nimic, nu-i aşa?
— E curtea ta.
Prather nu se mişca; stătea acolo, cu mâinile în buzunar, cu pântecele revărsându-i-se peste curea.
— N-am mai avut aşa ceva de multă vreme, pe aici. După câte-mi amintesc, ultima oară a fost la Karaway, în nouă sute şaizeci şi…
— 1967.
— Îţi aminteşti?
— Da. Eram la liceu. Am ieşit şi ne-am uitat cu totii.
— Cum îl chema pe negrul ăla?
— Robinson şi nu mai ştiu cum. S-a bănuit c-a violat-o pe Velma Thayer.
— Şi-a fost adevărat? întrebă Prather.
— Juriul asta a a zis. A fost condamnat pe viaţă. E şi acum la Parchman, şi culege bumbac.
Prather păru satisfăcut.
— Stai s-o chem pe Carla, zise Jake, mormăind ceva, în timp ce intra în casă.
Se întoarse împreună cu soţia lui.
— Dumnezeule, Jake, cine a făcut aşa ceva?
— N-am nici cea mai mică idee.
— Ku-Klux-Klan-ul?
— Asta cu siguranţă, răspunse poliţistul. Cine altcineva mai dă foc la cruci?
Jake aprobă.
— Credeam că nu mai există, de ani de zile, nicio filială, aici, în Ford, zise Prather.
— Se pare că s-au întors, replică Jake.
Carla împietrise de spaimă, cu mâna la gură. Strălucirea flăcărilor se reflecta pe faţa ei, înroşind-o.
— Fă ceva, Jake! Stinge-o!
Jake se uită la cruce, apoi din nou în lungul străzii. Pocnetele şi trosniturile se înteţiră, iar flăcările se înălţară cu şi mai multă strălucire. Speră pentru o clipă că se va stinge repede, fără să fie văzută de nimeni în oraş, în afară de ei. Apoi zâmbi, dându-şi seama de naivitatea lui.
Prather îşi drese vocea, sătul să tot stea acolo, în pridvor.
— Ştii, Jake, să nu crezi că vreau să te supăr, dar, după câte zic ziarele, au greşit adresa, nu-i aşa?
— Bănuiesc că nu ştiu să citească.
— Mai mult ca sigur.
— Spune-mi, Prather, ştii ceva despre vreun membru activ al Klan-ului prin zonă?
