Hailey îi strânse mâna.

— Sunt profund mişcat de grija pe care mi-o purtaţi şi vă mulţumesc c-aţi venit.

— Pur şi simplu aceasta e părerea mea. Cazul tău e destul de dificil. Nu-ţi înrăutăţi situaţia încurcându-te cu un nemernic ca Marsharfsky.

Lester plecă din Chicago vineri, chiar înainte de miezul nopţii. Se îndreptă spre sud singur, ca de obicei. Soţia lui plecase la familia ei în weekend, la Green Bay. Lui îi plăcea acolo, dar nu se ducea în vizită niciodată. Suedezii erau oameni cumsecade şi l-ar fi tratat cu multă dragoste, dacă le-ar fi permis s-o facă. Dar lui Lester i se păreau ciudaţi, cu totul altfel decât albii din sud, de la care ştia la ce se putea aştepta. Obiceiurile, felul de a vorbi, mâncarea erau cu totul altfel decât ale celor din sud. Nu se simţea în largul lui alături de ei.

Probabil că aveau să divorţeze curând. Una din verişoarele soţiei sale se căsătorise cu un negru, cu ani în urmă, şi păţise la fel. Lester era pentru soţia lui doar un capriciu, iar ea se săturase de el. Din fericire, nu aveau copii. Bănuia că-şi găsise pe altul, aşa cum şi el se simţea atras de Iris, care îi promisese că se va căsători cu el şi va veni la Chicago, după ce scapă de Henry.

După miezul nopţii, autostrada era luminată în curgerea ei monotonă printre ferme şi oraşe mai mari, ca Champaign sau Effingham. Locuia şi muncea în nord, dar nu se simţea acasă. Mama lui era în Mississippi şi-i era dor de ea, deşi nu avea de gând să se mute acolo. Prea multă ignoranţă şi sărăcie. Nu-i păsa lui de rasism. Se obişnuise şi, oricum, situaţia era alta acum. Ştia că nu va dispărea niciodată, chiar dacă va fi mai puţin evident. Tot albii erau atotputernici acolo, situaţia nu avea cum să se schimbe. Ceea ce îl deranja însă cel mai mult erau ignoranţa şi sărăcia negrilor, casele lor dărăpănate, mortalitatea infantilă, şomajul descurajant. Lucrurile acestea i se păreau intolerabile în aşa măsură, încât se hotărâse să părăsească locurile natale, aşa cum făcuseră atâţia negri, pentru a-şi găsi o slujbă bine plătită care să îl scape de spectrul sărăciei.

Era plăcut şi dureros totodată să se întoarcă în Mississippi. Plăcut pentru că avea să-şi vadă familia; dureros pentru că dădea din nou ochi cu sărăcia. Mai erau şi excepţii. Carl Lee avea o slujbă bună, o casă curată şi copii bine îmbrăcaţi. Dar acum se dusese totul de râpă, din cauza unor albi nemernici şi beţivi. Negrii erau cum erau, dar albii nu aveau niciun fel de scuză pentru un astfel de comportament, într-o lume cu pretenţii ca a lor. Mulţumită lui Dumnezeu, cei doi muriseră, iar Lester se mândrea cu fapta fratelui său mai mare.

După şase ore, răsări soarele, deasupra râului Cairo, pe care îl mai traversă o dată în Memphis, ceva mai târziu. Ajunse, în sfârşit, în scuarul din Clanton. Nu dormise de douăzeci de ore.

— Carl Lee, ai un vizitator, îl anunţă Ozzie printre barele de fier ale uşii.

— Nicio surpriză. Cine e?

— Vino cu mine în birou. S-ar putea să ai o conversaţie mai lungă.

Jake zăbovi o vreme în biroul lui aşteptând să sune telefonul. Se făcu ora zece. Lester trebuia să fi sosit în oraş. Unsprezece. Jake răsfoi nişte dosare şi făcu nişte însemnări pentru Ethel. Douăsprezece. Îi telefonă Carlei şi o minţi că nu poate veni la masă, pentru că trebuie să stea de vorbă cu un nou client. Va lucra în grădină mai târziu. Ora unu. Între timp, găsi dosarul unui caz mai vechi, din Wyoming, care prezenta cazul unui soţ achitat pentru vina de a-l fi omorât pe cel ce-i violase soţia. Aceste fapte se petrecuseră în 1893. Copie documentele, apoi le aruncă la gunoi. Ora două. Venise oare Lester la Clanton? Ar fi putut să-l viziteze pe Leroy, dar mai bine nu. Aţipi pe canapeaua din birou.

Telefonul sună la două şi un sfert. Jake sări ca un arc şi apucă febril receptorul. Inima îi bătea cu putere.

— Alo?

— Jake? Ozzie la telefon.

— Da, ce s-a întâmplat?

— Eşti invitat să vii aici, la închisoare.

— De ce? zise el făcând pe inocentul.

— E nevoie de tine.

— Pentru ce?

— Carl Lee vrea să-ţi vorbească.

— E şi Lester acolo?

— Da. Şi el vrea să te vadă.

— Vin imediat.

— Stau de vorbă de patru ore, zise Ozzie, arătând spre biroul lui.

— Da? întrebă Jake.

— Da. Se aud înjurături şi ţipete. De vreo treizeci de minute, s-au mai liniştit. Carl Lee a ieşit şi mi-a spus să te chem.

— Mulţumesc. Hai să intrăm.

— Nici vorbă, bătrâne. Intri singur, pe mine nu m-au chemat acolo.

Jake bătu la uşă.

— Intră!

Deschise şi pătrunse încet în încăpere. Carl Lee stătea la birou, iar Lester era întins pe canapea. Se ridică şi dădu mâna cu Jake.

— Mă bucur că te văd, Jake.

— Şi mie-mi pare bine. Ce vânt te-aduce pe-acasă?

— Treburi de familie.

Jake se uită la Carl Lee, se apropie de el şi-i strânse mâna. Hailey era vizibil iritat.

— Aţi trimis după mine?

— Da, Jake. Ia loc. Trebuie să stăm de vorbă, zise Lester. Carl Lee are să-ţi spună ceva.

— Spune-i tu, zise Hailey.

Lester oftă şi îşi frecă ochii. Se simţea obosit şi frustrat.

— Eu nu mai scot niciun cuvânt. E treaba ta şi a lui Jake.

Lester închise ochii şi se întinse pe canapea. Jake luă loc pe un scaun pliant pe care îl sprijini de peretele din faţa lui. Se uită atent la Lester, fără să-l bage în seamă pe Carl Lee care se legăna pe balansoarul lui Ozzie. Nimeni nu zicea nimic. După trei minute de tăcere, Jake se enervă.

— Cine-a trimis după mine?

— Eu, zise Carl Lee.

— Şi ce doreşti?

— Vreau să-ţi încredinţez din nou cazu’ meu.

— Asta presupunând că eu aş mai fi de acord.

— Ce? sări Lester şi se uită uimit la Jake.

— Vreau să ştii că aici nu e vorba de un cadou pe care îl dai sau îl ceri înapoi, ci de o înţelegere între tine şi avocatul tău. Te comporţi de parcă mi-ai face cine ştie ce favoare, zise Jake ridicând vocea, realmente furios.

— Vrei cazul sau nu?