— Da.

— Jake la telefon. Lucien s-a trezit?

— Un moment, zise ea, întorcându-se, în pat, către Lucien şi înmânându-i receptorul.

— Alo?

— Lucien, sunt eu, Jake.

— Mda, ce vrei?

— Am noutăţi. Carl Lee m-a reangajat, ieri. Cazul e din nou al meu.

— Care caz?

— Al lui Hailey.

— Aaaa, „răzbunătorul vigilent”! Da?

— De ieri. Avem de lucru.

— Când e procesul? Parcă prin iulie, nu?

— Da, pe douăzeci şi doi.

— E destul de curând. Ce trebuie să facem mai întâi?

— Să găsim un psihiatru ieftin care să zică, acolo, ceva.

— Cunosc eu omul potrivit, spuse Lucien.

— Bun. Pune-te pe treabă. Te sun peste vreo două zile.

Carla se sculă la o oră normală şi îl găsi pe soţul ei în bucătărie cu ziarele împrăştiate peste tot. Făcu o cafea şi se aşeză la masă, în faţa lui, fără să scoată niciun cuvânt. El îi zâmbi şi îşi continuă lectura.

— La ce oră te-ai trezit? întrebă ea.

— La cinci şi jumătate.

— De ce aşa devreme? Doar e duminică.

— N-am putut să dorm.

— Eşti prea surescitat?

Jake lăsă ziarul.

— Într-adevăr, sunt cam emoţionat. Chiar foarte, aş putea spune. Păcat că n-am cu cine împărtăşi ceea ce simt.

— Îmi pare rău de ce-am spus aseară.

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Ştiu cum te simţi. Necazul e că tu nu priveşti niciodată partea bună a lucrurilor. Nici nu-ţi poţi imagina ce-nseamnă cazul ăsta pentru noi.

— Jake, acest caz mă înspăimântă. Toate telefoanele acelea de ameninţare, crucea din grădină, mă fac să îngheţ numai la gândul că vei continua. Ce folos că vei câştiga un milion de dolari, dacă se-ntâmplă cine ştie ce?

— N-o să se întâmple nimic, îţi spun eu. Vom mai primi vreo câteva telefoane, o să se uite lumea lung la noi, la biserică, şi-atât!

— Nu poţi să ştii…

— Doar am discutat aceste lucruri aseară şi n-am de gând să reiau subiectul. Totuşi, am o idee.

— Mor de nerăbdare s-o aud.

— Vei lua avionul şi vei pleca, împreună cu Hanna, în Carolina de Nord, la părinţii tăi, până după proces. Se vor bucura că sunteţi împreună şi, pe de altă parte, vei scăpa de teama asta cu Klan-ul şi cu crucile lor în flăcări.

— Dar procesul e peste şase săptămâni! Vrei să stăm la Wilmington atâta vreme?

— Da.

— Îmi iubesc părinţii, dar asta-i prea de tot!

— Nu vă vedeţi prea des, şi ei vor fi încântaţi să stea cu Hanna mai multă vreme.

— În schimb, n-o să te prea vedem pe tine! Nu pot să plec pentru şase săptămâni!

— Sunt foarte multe de făcut. Procesul ăsta o să-mi răpească tot timpul. Voi munci zi şi noapte.

— Mai ai şi alte noutăţi?

— Voi nici nu veţi mai exista pentru mine, în timp ce mă voi ocupa de proces.

— Suntem obişnuite.

Jake zâmbi.

— Crezi că vei rezista?

— În ceea ce te priveşte, da. Mie mi-e teamă de nebunii ăia.

— Dacă treaba devine serioasă, mă retrag. Nu-mi pun eu familia în pericol, pentru nimic în lume.

— Promiţi?

— Sigur că da. S-o trimitem numai pe Hanna.

— Dacă nu e periculos, de ce s-o trimitem?

— Pentru mai multă siguranţă. S-ar bucura să-şi petreacă vara cu bunicii ei.