— N-o să reziste mai mult de o săptămână, fără mine.

— Iar tu, la fel!

— Aşa e! Nici nu se poate pune problema! Trebuie s-o am mereu sub ochi, ca să fiu liniştită.

Cafeaua era gata, aşa că doamna Brigance o turnă în ceşti şi-i oferi una soţului ei.

— Ai găsit ceva în ziare?

— Nu. M-am gândit că, poate, ziarele din Jackson o să anunţe noutatea, dar cred că n-au avut timp să afle.

— Cred c-ai cam pierdut noţiunea timpului, după o săptămână de inactivitate.

— Aşteaptă până mâine-dimineaţă.

— De unde ştii că vor scrie ceva?

— Îţi promit eu.

Ea dădu din cap şi începu să caute în ziare pagina de modă şi de reţete culinare.

— Vii la biserică?

— Nu.

— De ce nu? Eşti din nou o vedetă!

— Da, dar încă nu ştie nimeni.

— Aaa, înţeleg! Atunci, duminica viitoare!

— Bineînţeles!

În toate bisericile din zonă apărură coşuri şi găleţi care circulau de la un enoriaş la altul, pentru a strânge banii destinaţi lui Carl Lee şi familiei sale. Cu cât era mai mare recipientul colector, cu atât contribuţia fiecăruia părea mai mică, aşa că oamenii se vedeau obligaţi să doneze o sumă frumuşică. Pentru a stimula generozitatea enoriaşilor, predicatorii subliniau importanţa acţiunii pentru micuţa Tonya şi pentru tatăl ei, precum şi faptul că erau implicate organizaţiile de apărare a drepturilor civile.

Lucrurile mergeau destul de bine. Recipientele fură golite, banii număraţi, iar operaţiunea se repetă şi în timpul vecerniei. Duminică seara târziu, fiecare predicator avea să facă totalul şi, din acesta, un mare procent avea să fie trimis reverendului Agee, luni dimineaţă. El, la rândul lui, va păstra toată suma în biserică şi va dispune cheltuirea unei părţi importante în beneficiul familiei Hailey.

Duminică după-amiază, între orele două şi cinci, prizonierii din închisoarea comitatului Ford erau scoşi într-o curte mare, îngrădită, de pe o străduţă lăturalnică. Aveau voie să fie vizitaţi de un număr limitat de prieteni sau de rude, timp de o oră. În curte se aflau câţiva arbori umbroşi, nişte mese rupte şi un teren de baschet bine întreţinut. În exterior, de jur împrejur, păzeau poliţişti cu câini.

De fiecare dată, Gwen pleca cu copiii de la biserică, după binecuvântare, pe la ora trei, şi se ducea la închisoare. Ozzie îi dădea drumul lui Carl Lee în curte mai devreme, astfel încât să ocupe o masă mai bună, la umbra unui pom. El se aşeza fără să vorbească cu nimeni şi privea îngrămădeala aceea din faţa porţilor de baschet, ce se voia un joc adevărat. De fapt, era un amestec de fotbal, rugby şi baschet, fără arbitru şi fără reguli. Surprinzător, nu se iscau niciodată bătăi. Aceasta pentru că deţinuţii ştiau că riscau să fie pedepsiţi cu izolarea în carceră, precum şi cu interzicerea ieşirii săptămânale în curte, timp de o lună.

Erau câţiva vizitatori, soţii şi prietene de-ale puşcăriaşilor, care stăteau pe iarbă, cu bărbaţii lor, privind jocul hibrid din faţa porţilor de baschet. O pereche îi ceru voie lui Carl Lee să mănânce la masa lui. El însă refuză, aşa că se aşezară şi ei pe iarbă.

Gwen sosi cu copiii înainte de ora trei. Vărul ei, poliţistul Hastings, descuie porţile, iar cei mici alergară spre tatăl lor. În vreme ce soţia lui aranja masa, Carl Lee privea satisfăcut în jur, observând invidia celorlalţi. Dacă ar fi fost alb, sau mai firav, probabil că mulţi ar fi venit să-i ceară de mâncare. Dar aşa, el era Carl Lee, omul care făptuise un omor de proporţii, şi nimeni nu avea curajul să-i facă o astfel de „propunere”. Tonya stătea totdeauna lângă tatăl ei.

— Au început să facă o colectă pentru noi, în dimineaţa aceasta, spuse Gwen, după masă.

— Cine?

— Biserica. Reverendul Agee a zis că toate bisericile negre vor strânge bani, în fiecare duminică, pentru noi şi pentru onorariul avocatului.

— Cât?

— Nu ştiu. Vor face lucrul ăsta, până la proces.

— Frumos din partea lor! Ce-au zis de mine?

— Au discutat despre căzu’ tău, cât de scump ne costă tot, şi câtă nevoie avem să fim ajutaţi de biserică. Au mai spus ceva despre mila creştină şi că eşti un erou al neamului tău.

Ce surpriză plăcută, gândi Carl Lee. Se aştepta la ajutor din partea bisericii lui, dar nu şi la bani.

— Câte biserici participă?

— Toate, din comitat.

— Când ne dau banii?

— Nu mi-au spus.

Cine ştie când, gândi Carl Lee.

— Băieţi, luaţi-o pe sora voastră şi duceţi-vă să vă jucaţi acolo, lângă gard. Am ceva de discutat cu mama voastră. Şi să fiţi cuminţi.

Copiii se conformară ordinului.

— Ce-a spus doctorul? întrebă Carl Lee.

— Că e bine. Maxilarul e aproape vindecat şi s-ar putea să-i scoată sârmele, într-o lună. Încă nu poate să sară şi să se joace, dar curând va putea să iasă cu ceilalţi copii. Mai are nişte usturimi.

— Dar cu problema cealaltă, cum e?

Gwen clătină din cap şi îşi acoperi ochii cu mâinile. Începu să plângă. Rosti, printre suspine:

— N-o să aibă copii niciodată. Mi-a spus…

Gwen se opri şi îşi şterse ochii, încercând să vorbească, începu să suspine puternic şi îşi înfundă faţa într-un şerveţel de hârtie. Lui Carl Lee i se făcu rău. Îşi prinse fruntea în mâini şi scrâşni din dinţi, cu ochii plini de lacrimi.

— Ce-a zis?

Gwen ridică fruntea şi făcu eforturi să vorbească printre lacrimi:

— Mi-a spus, marţi, că i-au distrus tot… – zise ea, ştergându-şi faţa udă cu palmele. Dar vrea s-o trimită la un specialist din Memphis.

— Deci, nu e sigur.

Ea dădu din cap.

— E sigur nouăzeci la sută. Dar crede că ar trebui examinată şi de specialistul din Memphis. Mi-a spus că trebuie dusă acolo, cam peste o lună.