— Ai să vezi tu cum am să-l aranjez eu!
— N-o să-ţi fie prea uşor.
— Aşteaptă şi ai să vezi!
— Ai nevoie de douăsprezece voturi din douăsprezece.
— Nicio problemă.
— La fel ca atunci, cu marele juriu?
Buckley înţepeni. Se încruntă şi-l privi pe Jake cu ură. Pe frunte îi apărură trei cute adânci.
— Ce ştii tu de marele juriu?
— Tot atâta cât ştii şi tu. Dacă mai lipsea un vot, ăla erai!
— Nu-i adevărat!
— Fii serios, guvernatorule, doar nu stai de vorbă cu un reporter! Ştiu exact ce s-a-ntâmplat acolo. Am aflat în câteva ore.
— Am să-i spun lui Noose.
— Iar eu voi spune presei. Ştirea va apărea la ţanc, înaintea procesului.
— N-ai să îndrăzneşti!
— Acum, nu. Nu mai am niciun motiv. Doar am fost înlăturat, ştii? Că, de fapt, de asta eşti aici, Rufus, să-mi reaminteşti că nu mă mai ocup de caz. Ai vrut să mai presari puţină sare pe rană. Ei, ai făcut-o! Acum te rog să pleci. Du-te şi fă cercetări la marele juriu. Sau, mai bine, vezi dacă nu-i vreun reporter pe aici, prin împrejurimi. Hai, pleacă!
— Cu plăcere. Iartă-mă că te-am deranjat!
— Şi mie-mi pare rău.
Buckley deschise uşa, apoi se opri:
— Te-am minţit, Jake. Mă bucur de nu mai pot că nu mai ai cazul ăsta.
— Ştiam. Dar nu fi aşa sigur.
— Ce vrei să spui?
— O zi bună, Rufus!
Marele juriu din comitatul Ford fusese extrem de activ, aşa că Jake fu repede angajat de doi proaspăt acuzaţi. Primul era un negru care înjunghiase pe unul de-ai lor, în aprilie, la barul din Massey. Lui Jake îi plăceau cazurile de felul acesta, pentru că achitarea se obţinea uşor. Ajungea un juriu alb căruia să-i pese prea puţin de răfuielile negrilor. Se distraseră şi ei un pic la bar, apoi se luaseră la bătaie, dar nu murise nimeni. Şi, deci, condamnarea nu-şi avea rostul. Noul client îi promisese o mie cinci sute de dolari, dar mai întâi trebuia să-şi aranjeze nişte afaceri.
Celălalt acuzat era un puşti alb care furase o remorcă. Fusese prins a treia oară în această postură, aşa că nu exista nicio posibilitate de a fi salvat de închisoare. Avea să stea la Parchman vreo şapte ani.
Amândoi erau arestaţi, aşa că Jake avea posibilitatea şi datoria să-i viziteze şi să stea de vorbă cu Ozzie. Se duse la poliţie în după-amiaza zilei de joi.
— Eşti ocupat? îl întrebă el pe şerif, privind la sutele de hârtii împrăştiate peste tot.
— Nu, am doar de făcut nişte acte. Ţi-au mai pus vreo cruce în curte?
— Nu, slavă Domnului! Mi-a ajuns una!
— Nu l-am văzut pe prietenul tău din Memphis pe aici.
— Ciudat! zise Jake. Ar fi trebuit să vină până acum. Ai stat de vorbă cu Carl Lee?
— În fiecare zi. E cam neliniştit. Nici măcar nu i-a telefonat.
— Foarte bine! Lasă-l să fiarbă! Nu mi-e milă deloc de el.
— Crezi c-a făcut o greşeală?
— Sunt sigur. Îi cunosc bine pe oamenii de-aici şi ştiu cum se comportă când ajung în juriu. Nu se lasă ei impresionaţi de pălăvrăgeala unuia venit din afară. Eşti de-acord?
— Nu ştiu ce să spun. Tu eşti avocat şi nu mă îndoiesc că ai dreptate. Am văzut cum lucrezi.
— Nici măcar n-are licenţă pentru Mississippi. Abia-l aşteaptă Noose! Nu-i înghite pe avocaţii din alte părţi.
— Numai spune!
— Da, am stat ieri de vorbă cu el.
Ozzie părea îngrijorat şi se uita la Jake cu atenţie.
— Vrei să-l vezi?
