— Pe cine?
— Pe Carl Lee.
— Nu! N-am niciun motiv să-l văd, zise Jake, căutând ceva în servietă. Vreau să stau de vorbă cu Leroy Glass, vătămare corporala grava.
— Îl aperi pe Leroy?
— Da. M-au angajat ai lui în dimineaţa asta.
— Vino cu mine.
Jake aşteptă în camera de testare a alcoolemiei, până când îi fu adus noul client. Leroy purta haine de culoare portocalie fosforescentă, specifice închisorilor din comitatul Ford. Pe cap avea un fel de bigudiuri roz din burete, iar la gât îi atârnau două şiraguri slinoase de boabe de porumb. În picioarele lui negre, osoase, purta nişte şlapi verzi. Nu avea şosete. Obrazul îi era brăzdat de o cicatrice mare şi veche, care pornea de la ureche şi mergea până la nara dreaptă. Era clar că înjunghierile constituiau un capitol frecvent în viaţa lui. Îşi purta cicatricea ca pe un trofeu şi fuma Kool.
— Leroy, eu sunt Jake Brigance, se prezentă avocatul, invitându-l să ia loc pe un scaun pliant de lângă automatul de Pepsi. Am fost angajat de mama şi de fratele tău, în dimineaţa aceasta.
— Mă bucur că vă cunosc, domnule Jake.
În vreme ce avocatul punea întrebări, la uşă stătea de pază un poliţist. Jake umplu trei pagini cu însemnări despre Leroy Glass. Dar, în această fază, îl interesau mai ales banii. Îl întrebă cât are, de la cine avea de gând să împrumute, dacă rudele aveau să-l ajute. Jake îşi notă toate numerele de telefon pe care i le dădu clientul. Despre fapta lui, aveau destul timp să discute.
— Cine ţi-a recomandat să mă angajezi? întrebă avocatul.
— V-am văzut la televizor, domnule Jake. Pe dumneavoastră şi pe Carl Lee.
Brigance se simţi mândru, dar nu zâmbi, ca şi cum televiziunea era ceva obişnuit în meseria lui.
— Îl cunoşti pe Carl Lee?
— Da, şi pe Lester. Ai fost şi avocatu’ lu’ Lester, aşa-i?
— Da.
— Io stau acum cu Carl Lee în aceeaşi celulă. M-a mutat aseară cu el.
— Numai spune!
— Da. Nu prea vorbeşte mult. A zis că sunteţi un avocat bun, da’ că el a angajat altu’, din Memphis.
— Aşa e. Ce zice de noul lui avocat?
— Nu ştiu, domnule Jake. În dimineaţa asta era tare nervos că n-a venit deloc să-l vadă. Zicea că dumneavoastră l-aţi vizitat în fiecare zi, da’ ăsta nou, nimic! Şi-avea un nume ciudat, nu-l ţin minte.
Jake îşi ascunse cu greu satisfacţia, încercând să se strâmbe.
— Îţi spun ceva, dacă-mi promiţi că nu-i spui lui Carl Lee.
— S-a făcut.
— Noul lui avocat nu poate să vină la el.
— Nu? De ce?
— Pentru că nu are licenţă ca să practice avocatura în Mississippi. El e din Tennessee, aşa că riscă să fie dat afară din tribunal, dacă vine aici. Mă tem că prietenul tău a făcut o mare greşeală.
— De ce nu-i spuneţi?
— Pentru că el a renunţat deja la mine. Nu mai pot să-l sfătuiesc.
— Cineva ar trebui să-i spună.
— Mi-ai promis că n-o să-i povesteşti nimic din ceea ce vorbim.
— Bine. Nu-i spun.
— Promiţi?
— Jur.
— Bine. Acum trebuie să plec. Dimineaţă mă voi întâlni cu girantul tău, ca să te scoatem de-aici, într-o zi, două. Nu-i sufli o vorbă lui Carl Lee, bine?
— Bine.
Afară, Jake îl văzu pe Tank Scales sprijinit de maşina lui. Stinse cu piciorul un chiştoc pe care tocmai îl aruncase şi scoase din buzunar un petic de hârtie.
— Ai aici două numere. Ăla de sus e de acasă, celălalt, de la serviciu. Nu-l căuta însă la slujbă, decât dacă n-ai altă soluţie.
— Bună treabă, Tank. Le ai de la Iris?
— Da. La început, n-a vrut să mi le dea. Dar a trecut aseară pe la bar şi-am îmbătat-o.
