— Aşa cum arată şi el, nu-i aşa?

— Băutura l-a dat gata. Băutura şi pensiile alimentare. M-am ocupat de trei divorţuri de-ale lui. Ajunsese să dea tot ce câştiga pentru pensii alimentare şi întreţinerea nevestelor. Aşa că s-a lăsat de profesie.

— Cum se descurcă?

— Păi, a reuşit să se ascundă, într-un fel, de neveste şi de avocaţii hrăpăreţi. N-are probleme.

— Asta mi se pare şi mie!

— Face ceva comerţ cu droguri. De fapt, e prea mult spus „droguri”. Vinde narcotice uşoare pe care poate să le prescrie fără necazuri. Nu e nimic ilegal, dar cam lipsit de etică.

— Ce face pe-aici?

— A venit în vizită. Locuieşte în Jackson, dar nu-i place deloc acolo. L-am sunat duminică după-amiază. Vrea să-l vadă pe Hailey, cât mai repede posibil. Dacă se poate, chiar mâine.

Doctorul scoase un grohăit şi se întoarse pe-o parte. Îşi întinse piciorul drept, lovindu-se într-o creangă din tufe. Scaunul se clătină şi doctorul căzu. Se lovi cu capul de podeaua de lemn, iar piciorul îi rămase agăţat de spetează. Se strâmbă şi tuşi, apoi începu din nou să sforăie. Jake se repezise instinctiv spre el, dar se opri, văzând că e nevătămat şi că nici măcar nu se trezise.

— Lasă-l în pace! îi strigă Lucien, printre hohote de râs.

Lucien luă un cub de gheaţă şi-l aruncă spre capul doctorului, dar nu-l nimeri. Mai luă unul şi reuşi să-l lovească direct în nas.

— Punct ochit, punct lovit! bolborosi Lucien. Trezeşte-te, beţivule!

Jake coborî scările, în vreme ce fostul lui şef râdea şi arunca bucăţele de gheaţă în capul doctorului W.T. Bass, martor al apărării.

Poliţistul Dewayne Looney părăsi spitalul în cârje şi se duse la închisoare, unde îl aşteptau şeriful, poliţiştii şi gardienii, precum şi câţiva prieteni. Pregătiseră prăjituri şi mici daruri pentru colegul lor, care avea să lucreze ca dispecer de acum înainte, păstrându-şi însă insigna, uniforma şi salariul întreg.

21

Sala de întruniri a bisericii Springdale fusese curăţată şi aranjată cu grijă, iar scaunele şi mesele străluceau într-o ordine perfectă, de jur împrejurul încăperii. Era cea mai mare biserică a negrilor din comitat şi, evident, din Clanton, aşa că reverendul hotărâse ca întrunirea să aibă loc acolo. Scopul conferinţei de presă era ca adunarea să îşi spună cuvântul, să cânte, să-şi exprime adeziunea faţă de un localnic şi să anunţe crearea Fundaţiei de apărare a lui Carl Lee Hailey. Directorul naţional al organizaţiei NAACP venise cu un cec de cinci mii de dolari şi cu promisiunea că va mai dona şi în viitor sume importante de bani. Directorul executiv al filialei locale din Memphis adusese şi el cinci mii bani peşin pe care îi pusese pe masă cu ostentaţie. Amândoi stăteau lângă Agee, la nişte mese din faţa adunării, iar membrii consiliului, în spatele lor. Erau prezenţi vreo două sute de enoriaşi negri. Aproape de Agee stătea şi Gwen. În mijlocul sălii se afla un grup de reporteri şi de cameramani, mult mai puţini decât fusese prevăzut.

Agee vorbi primul, inspirat de aparatele de filmat. Aduse în discuţie bunătatea şi inocenţa celor din familia Hailey şi felul în care o botezase pe Tonya, pe când fetiţa avea numai opt ani. Vorbi de o familie distrusă, de ură şi rasism. Adunarea fremăta. Apoi, deveni răutăcios. Se legă de sistemul judiciar care nu voia altceva decât să condamne un om cinstit şi bun; un nevinovat care, dacă ar fi fost alb, nici nu s-ar fi pus problema procesului. Intră astfel în ritm, iar adunarea îl secondă. Discursul lui ţinu trei sferturi de oră.

Era un precedent greu de egalat. Dar directorul naţional nu se lăsă mai prejos. Făcu un rechizitoriu, de treizeci de minute, al rasismului. Prinse momentul să amintească statisticile naţionale ale criminalităţii, ale închisorilor, ale delincvenţei, în general. Trase concluzia că întreg sistemul judiciar era controlat de albii care persecutau oamenii de culoare. Apoi se referi la comitatul Ford, unde procentajul nedreptăţilor era şi mai mare şi hotărî că procesul trebuia transferat în altă parte. Fruntea îi transpirase, din cauza reflectoarelor de la televiziune. Se manifestă cu şi mai multă furie decât reverendul Agee, făcând să se zguduie podiumul şi microfoanele. Îndemnă pe toţi negrii să doneze cât mai mult, dacă se poate, până la ultimul bănuţ. Le promise demonstraţii şi marşuri. Procesul va fi strigătul de luptă al negrilor de pretutindeni. Răspunse apoi la întrebări. Cam câţi bani se vor strânge? Estima că vreo cincizeci de mii. Apărarea lui Carl Lee va costa destul de mult, aşa că s-ar putea să nu le ajungă. Nu prea mai era timp, iar cheltuielile cu avocaţii şi cu psihiatrii nu sufereau nicio amânare. Vor acţiona şi apărătorii de la NAACPF? Desigur. Se pregăteau deja cu toţii, la Washington. Carl Lee se afla pe primul loc pe lista priorităţilor şi vor depune toate eforturile pentru apărarea lui.

Când termină tirada, reverendul Agee se urcă din nou pe podium şi-i făcu un semn pianistului. Se ridicară cu toţii în picioare, ţinându-se de mâini şi începură să cânte înflăcărat Vom fi învingători.

Jake citi despre Fundaţia de apărare, în ziarul de marţi. Auzise nişte zvonuri în legătură cu colecta de la biserică, dar credea că banii vor fi folosiţi numai pentru ajutorarea familiei. Cincizeci de mii pentru taxe legale! Se enervă şi se gândi că s-ar putea ca Hailey să renunţe din nou la serviciile sale, în favoarea avocaţilor de la NAACP. Mai erau cinci săptămâni până la proces, aşa că aveau destul timp să vină la Clanton. Citise despre tipii ăştia: erau şase bărbaţi specialişti în crime cu premeditare, care făcuseră ravagii în sud, apărându-i pe negrii care făptuiseră omoruri răsunătoare. Li se mai spunea „Batalionul morţii”. Erau foarte inteligenţi şi talentaţi, devotaţi sarcinii lor de a apăra pe criminalii negri, în aşa fel încât să nu mai ajungă pe scaunul electric sau în camera de gazare. Nu aveau decât astfel de cazuri şi erau extrem de eficienţi. NAACP se ocupa de bani şi de stârnirea negrilor, scoţând în evidenţă caracterul rasist al societăţii. Deşi pierdeau de multe ori, scopul principal era acela de a-i scoate martiri pe toţi cei acuzaţi, chiar înainte de începerea procesului.

Acum, se gândeau să ajungă la Clanton.

Cu o săptămână mai devreme, Buckley făcuse toate actele necesare pentru examenul psihiatric al lui Carl Lee, din partea procuraturii. Jake ceru ca inculpatul să fie consultat la Clanton, în biroul lui, dar Noose îl refuză. Îi ordonă şerifului să-l transporte pe Carl Lee la Spitalul Public de Boli Nervoase din Whitfield, Mississippi. Jake solicită, atunci, dreptul de a-şi însoţi clientul şi de a asista la examinare, dar judecătorul îi interzise şi acest lucru.

Miercuri dimineaţa devreme, Jake îşi bea cafeaua împreună cu Ozzie, în biroul acestuia, aşteptându-l pe Carl Lee să se spele şi să se schimbe în haine curate. Whitfield era cam la trei ore depărtare de Clanton, iar examenul medical urma să aibă loc la ora nouă. Jake voia să-i dea ultimele instrucţiuni clientului său.

— Cam cât veţi sta acolo? îl întrebă Brigance pe Ozzie.

— Tu eşti avocat, aşa că mai bine spune-mi tu cât durează expertiza.

— Trei sau patru ore. Ai mai fost acolo, nu-i aşa?

— Sigur că da. Am dus tot felul de nebuni, dar n-am avut până acum un astfel de caz. Unde urmează să stea?

— Au nişte celule speciale.

Hastings intră adormit în birou, mâncând o gogoaşă.

— Cu câte maşini mergem?

— Cu două, răspunse Ozzie. Eu cu a mea şi tu, cu a ta. La mine vor sta Pirtle şi Carl Lee, iar la tine Riley şi Nesbit.

— Luăm şi arme?

— Câte trei, în fiecare maşină. Şi multă muniţie. Toţi, inclusiv Carl Lee, să aibă veste antiglonţ. Pregăteşte maşinile. Vreau să pornim la cinci şi jumătate.

Hastings mormăi ceva şi ieşi.

— Te-aştepţi la necazuri? întrebă Jake.

— Am primit nişte telefoane dubioase. Mai ales două din ele se refereau la călătoria asta. E cale lungă până la Whitfield.

— Pe ce rută o iei?

— Cei mai mulţi călătoresc pe autostrada douăzeci şi doi, aşa că prefer un drum mai puţin aglomerat. O vom lua, probabil, pe magistrala paisprezece, către optzeci şi nouă.

— Nu se aşteaptă nimeni să mergeţi pe acolo.

— Mă bucur că eşti de aceeaşi părere.

— Doar e clientul meu.

— Pentru moment, aşa e.

Carl Lee înfulecă în grabă un ou cu pesmeţi, în vreme ce Jake îl instruia ce să facă la Whitfield.

— Ştiu, Jake, vrei să mă comport ca un nebun, nu-i aşa? zise Carl Lee râzând.

Şi lui Ozzie i se păru caraghios.

— Ascultă, Carl Lee, treaba e foarte serioasă.

— De ce? Dumneata mi-ai spus că nu contează ce zic eu acolo. Oricum, nu vor spune că am fost nebun când i-am împuşcat. Doctorii ăia lucrează pentru procuratură. Aşa că nu are importanţă ce voi spune sau ce voi face acolo. Au hotărât dinainte rezultatul expertizei, nu-i aşa, Ozzie?

— Eu nu mă amestec. Sunt slujbaş al statului, aşa că…

— Lucrezi pentru comitatul ăsta, zise Jake.

— Io n-o să le spun decât numele şi numărul meu de ordine, clar! spuse Carl Lee, golind o pungă mică de hârtie.