— Interesant! exclamă Jake.

— A-nnebunit de-a binelea! zise Ozzie.

Carl Lee îşi băgă două paie în nas şi începu să înconjoare biroul în vârful picioarelor, uitându-se-n tavan şi prefăcându-se că vânează ceva, ce punea apoi în punguţa de hârtie. Hastings deschise uşa şi rămase în prag. Carl Lee rânji la el, cu ochi sălbatici, apoi mai „prinse” ceva de deasupra capului.

— Ce naiba face? întrebă Hastings.

— Prind fluturi, zise Carl Lee.

Jake îşi înşfăca servieta şi porni spre ieşire.

— Cred c-ar fi bine să-l lăsaţi la Whitfield, mai zise el trântind uşa şi părăsind închisoarea.

Noose programase audierea pentru luni, douăzeci şi patru iunie, în Clanton. Avea să fie o înfăţişare lungă, cu mult public. Jake ceru mutarea la altă instanţă şi avea posibilitatea să demonstreze că inculpatul risca un proces defavorabil lui, în Clanton. Avea nevoie de martori, persoane de încredere, onorabile, din oraş, care să declare acest lucru. Atcavage spuse că l-ar putea ajuta, dar că banca nu-i permitea s-o facă. Harry Rex se oferi cu plăcere. Şi reverendul Agee fu de acord, dar asta fusese înainte de a se pune problema avocaţilor de la NAACP. Lucien nu avea credibilitate, aşa că Jake renunţă să-l mai întrebe.

Pe de altă parte, Buckley va găsi, cu siguranţă, martori onorabili, care vor declara că procesul se putea judeca cinstit şi la Clanton.

Personal, lui Jake îi convenea ca evenimentele să se deraieze în oraş, la tribunalul de lângă biroul său, în faţa concetăţenilor lui. Procesele erau chinuitoare, creau insomnii şi tensiuni devastatoare. Aşa că s-ar fi simţit mai în siguranţă într-o ambianţă prietenoasă şi cunoscută. În aşteptarea procesului, putea petrece clipele libere la el în birou, studiind, pregătindu-şi martorii sau, pur şi simplu, relaxându-se. S-ar fi dus să mănânce la Coffee Shop sau la Claude, sau chiar să dea o fugă până acasă. Iar clientul putea rămâne la închisoarea locală, aproape de familia lui.

Pe lângă toate acestea, publicitatea ar fi fost mult mai mare. Reporterii s-ar fi îngrămădit în faţa biroului său în fiecare dimineaţă, după începerea procesului, şi l-ar fi urmărit, pas cu pas, până la tribunal. La gândul acesta, Jake simţi un fior plăcut.

Oare mai conta unde avea să se judece procesul? Lucien avea dreptate: publicitatea făcută cuprinsese toate comitatele din Mississippi; fiecare cetăţean al statului cunoştea cazul. Aşa că, de ce să schimbe instanţa? Culpabilitatea sau inocenţa lui Carl Lee fusese deja stabilită de prezumtivii juraţi din Mississippi.

Sigur, nu era chiar indiferent unde va avea loc procesul. Unii din posibilii membri ai juriului erau albi, alţii negri. În comitatul Ford, procentajul albilor era mai mare decât în comitatele învecinate. Lui Jake îi plăceau juraţii de culoare, în cazurile de omor, mai ales când inculpatul era negru. Nu se grăbeau să dea cu barda, nu aveau prejudecăţi. Îi prefera şi în procesele civile. Erau de partea năpăstuiţilor, împotriva marilor corporaţii şi a companiilor de asigurare şi se dovedeau mai liberali în legătură cu banii oamenilor. De regulă, alegea candidaţi negri pentru juriu, deşi aceştia erau cam rari în comitatul Ford.

Era absolut necesar ca procesul să se judece într-un ţinut cu procentaj mai mare de oameni de culoare. Un singur negru ar fi putut să influenţeze juriul. Iar dacă erau mai mulţi, exista posibilitatea să obţină achitarea. Se gândea cu groază că va fi nevoit să stea vreo două săptămâni într-un motel şi apoi să pledeze într-un tribunal necunoscut, dar toate aceste inconveniente păleau în faţa importanţei pe care o avea un juriu format din oameni de culoare.

Problema schimbării instanţei de judecată fusese minuţios analizată de Lucien. Aşa cum i se spusese, Jake sosi punctual, la ora opt, dimineaţa. Sallie servea micul dejun pe terasă. Brigance vru să bea cafea şi suc de portocale; Lucien, whisky cu apă. Timp de trei ore dezbătură problema schimbării instanţei de judecată. Lucien avea materiale în legătură cu toate cazurile de la Tribunalul Suprem, din ultimii opt ani şi vorbea despre ele ca un profesor. Elevul luă notiţe, încercă să protesteze o dată sau de două ori, dar, în cea mai mare parte a timpului, ascultă cu atenţie.

Whitfield se afla la câteva mile de Jackson, în partea rurală a comitatului Rankin. Porţile erau păzite de doi gardieni care se certau cu reporterii. Tot ce ştiau, le spuseseră de nenumărate ori: Carl Lee era programat să sosească la ora nouă. La opt şi jumătate, apărură două maşini cu însemnele comitatului Ford. Reporterii şi cameramanii alergară spre prima maşină. Ozzie coborî geamul.

— Unde e Carl Lee Hailey? strigă un reporter nerăbdător.

— E în cealaltă maşină, rosti şeriful tărăgănat, făcându-i cu ochiul în spate, lui Hailey.

— E-n al doilea automobil! strigă cineva şi alergară cu toţii spre maşina lui Hastings.

— Unde e Hailey? întrebară ei.

Pirtle, care stătea pe locul din faţă, arătă către şofer şi zise:

— Ele!

— Sunteţi Carl Lee Hailey? ţipă un reporter la Hastings.

— Mda.

— De ce conduceţi dumneavoastră?

— Şi ce-i cu uniforma asta?

— M-au făcut poliţist, zise el, fără să clipească.

Porţile se deschiseră şi cele două maşini intrară în viteză.

Carl Lee Hailey era aşteptat în clădirea principală. De acolo fu condus, împreună cu Ozzie şi cu ceilalţi poliţişti, în alt imobil unde se afla celula sau camera care îi era destinată. Încuiară uşa. Şeriful şi oamenii lui nu mai aveau nimic de făcut, aşa că se întoarseră la Clanton.

După prânz, intră la el un asistent în alb, cu nişte hârtii în mână. Începu să-i pună întrebări în legătură cu data naşterii, cu fiecare eveniment şi persoană din viaţa lui. Interogatoriul dură două ore. Pe la patru veniră doi gardieni care îi puseră cătuşele şi îl transportară cam o jumătate de milă, până la o clădire modernă din cărămidă, în care se afla biroul doctorului Wilbert Rodeheaver, şeful psihiatrilor. Gardienii se opriră pe hol şi aşteptară în faţa uşii.

22

Trecuseră cinci săptămâni de la moartea lui Billy Ray Cobb şi a lui Pete Willard. Mai era o lună până la proces. Camerele din cele trei moteluri din Clanton fuseseră deja rezervate, pentru perioada de judecată. Cel mai mare şi mai frumos dintre ele, The Best Western, era ocupat de ziariştii din Memphis şi din Jackson. Motelul Clanton Court avea un restaurant şi un bar foarte bun şi fusese rezervat pentru reprezentanţii presei din Atlanta, Washington şi New York. Cel mai puţin elegant dintre ele, East Side Motel, îşi dublase tarifele şi, cu toate acestea, se ocupaseră toate camerele.

La început, oraşul fu prietenos faţă de străinii aceştia cam neciopliţi, cu accente ciudate. Dar publicaţiile lor făcuseră unele remarci mai puţin plăcute, în legătură cu locuitorii din Clanton, aşa că aceştia adoptară o atitudine de tăcere rece faţă de intruşi. Cea mai gălăgioasă cafenea devenea liniştită în momentul în care apărea un străin. Negustorii din apropierea scuarului aveau o atitudine neprietenoasă faţă de orice necunoscut. Funcţionarii de la tribunal deveneau surzi la întrebările intruşilor gălăgioşi. Chiar reporterii din Memphis şi din Jackson aveau dificultăţi în a smulge informaţiile de la localnici. Oamenii se săturaseră să tot fie calificaţi drept înapoiaţi, bădărani şi rasişti. Îi ignorau pe intruşi şi îşi vedeau de treburile lor.

Barul de la Clanton Court devenise spelunca reporterilor. Era singurul loc unde mai puteau întâlni o faţă prietenoasă. Acolo stăteau de vorbă despre orăşelul acesta şi despre procesul care urma, aşezaţi în faţa televizorului. Comparau însemnările pe care le făcuseră cu zvonurile şi cu poveştile din oraş şi beau până se ameţeau, pentru că nu era nimic altceva de făcut în Clanton, după lăsarea serii.

Motelurile se umplură în seara de duminică, douăzeci şi trei iunie, înainte de înfăţişarea pentru schimbarea instanţei de judecată. În dimineaţa zilei de luni, toţi reporterii se strânseră în restaurantul de la Best Western pentru a-şi bea cafeaua şi a face presupuneri. Această înfăţişare era prima confruntare directă, şi se părea că va fi singura, până la proces. Circula zvonul că Noose e bolnav, că nu vrea să conducă această audiere şi că intenţionează să ceară Curţii Supreme să numească pe altcineva. Unul din reporterii din Jackson ţinu să sublinieze caracterul nesigur al acestei ştiri, neconfirmată oficial. La ora opt, îşi strânseră cu toţii microfoanele şi camerele de luat vederi şi porniră spre scuar. Un grup se postă în faţa închisorii, altul în spatele tribunalului, dar majoritatea oamenilor se îndreptă spre sala de judecată. Pe la opt şi jumătate, aceasta se umpluse de lume.

De la balconul biroului său, Jake urmărea activitatea intensă din jurul tribunalului. Inima îi bătea puternic, iar stomacul îi tremura. Zâmbi. Era gata să-l înfrunte pe Buckley în faţa camerelor de luat vederi.

Noose se uită de-a lungul nasului, prin ochelari, la sala plină de lume. Toţi erau la locul lor.

— Curtea are în faţă, începu el, cererea inculpatului pentru schimbarea instanţei de judecată. Procesul a fost programat pentru data de douăzeci şi doi iulie. Aceasta înseamnă patru săptămâni, începând cu ziua de astăzi. Am stabilit o dată-limită pentru depunere şi alta pentru rezolvare.

— Corect, onorată instanţă, tună Buckley aproape în picioare, la masa lui.

Jake îşi dădu ochii peste cap.

— Vă mulţumesc, domnule Buckley, zise Noose rece. Inculpatul a făcut o cerere pentru examinarea psihiatrică. Aş dori să ştiu dacă a fost la Whitfield.

— Da, domnule, săptămâna trecută, răspunse Jake.

— Va consulta şi alt psihiatru?

— Da, domnule.

— Bun. Deci, asta s-a rezolvat. Ce alte moţiuni mai anticipaţi?

— Onorată instanţă, vom depune o cerere prin care să solicităm un număr mai mare de candidaţi la juriu…

— Procuratura se opune unei astfel de moţiuni! ţipă Buckley sărind ca ars.

— Staţi jos, domnule Buckley, zise Noose sever, smulgându-şi ochelarii şi fulgerându-l cu privirea pe procuror. Vă rog să nu strigaţi la mine. Bineînţeles că vă veţi opune, aşa cum veţi face, de altfel, în cazul oricărei moţiuni introduse de apărare. E treaba dumneavoastră. Dar vă rog să nu ne mai întrerupeţi. Aveţi destul timp s-o faceţi, în faţa presei, după ce ne terminăm treaba.

Buckley se lăsă în scaun şi-şi ascunse faţa îmbujorată. Noose nu îl repezise niciodată, până acum.

— Continuaţi, domnule Brigance.