— Păi, parcă s-a întâmplat într-o luni. Mă aflam la primul etaj, în tribunal, şi consultam un registru de la fondul funciar. Atunci am auzit focuri de armă. Am ieşit iute în hol, unde se declanşase nebunia. Am întrebat un poliţist ce s-a întâmplat şi mi-a răspuns că băieţii ăia doi fuseseră împuşcaţi, în apropierea uşii din spate a tribunalului. Am mai adăstat pe-acolo şi curând am auzit că autorul omorului este tatăl fetiţei violate.

— Care a fost prima dumneavoastră reacţie?

— Eram şocat, ca majoritatea oamenilor. Dar am fost la fel de şocat şi când am auzit prima dată despre viol.

— Când aţi aflat că domnul Hailey a fost arestat?

— Mai târziu, în seara aceea. Toate posturile de televiziune transmiteau acest lucru.

— Şi ce-aţi văzut la televizor?

— Păi, m-am uitat cam la tot ce transmiteau posturile din Memphis şi Tupelo. Am prins şi New York-ul, Chicago şi Atlanta, prin cablu. Toate transmiteau ştiri în legătură cu omorul şi cu arestarea. Dădeau imagini de arhivă ale tribunalului şi ale închisorii. Era tapaj mare. Aşa ceva nu se mai întâmplase la Clanton, Mississippi.

— Cum aţi reacţionat când aţi aflat că prezumtivul asasin era tatăl fetiţei?

— Nu a fost o surpriză prea mare pentru mine. Vreau să spun că toţi ne-am gândit c-ar putea fi el. Îl admiram. Am şi eu copii şi l-am înţeles. Şi acum am o simpatie deosebită pentru el.

— Ce ştiţi despre viol?

Buckley sări în picioare.

— Mă opun, domnule judecător. Violul nu are relevanţă, acum!

Noose îşi smulse din nou ochelarii şi se uită mânios la procuror. Secundele treceau, iar Buckley privea într-un punct fix, de pe masă. Se mută de pe un picior pe altul, apoi se aşeză. Noose se aplecă şi se uită în jos, la el.

— Domnule Buckley, nu ţipaţi la mine! Dumnezeu mi-e martor, dacă se mai întâmplă o singură dată, voi considera aceasta un ultragiu adus Curţii. S-ar putea să aveţi dreptate, violul e irelevant. Dar nu suntem la proces, nu-i aşa? Nu ne aflăm în faţa juriului. E vorba de o simplă audiere. Intervenţia dumneavoastră se respinge. Acum, vă rog să staţi la locul dumneavoastră. Ştiu că vă vine greu, dar vă cer să nu vă mai ridicaţi până nu aveţi de spus ceva important. Atunci, vă veţi ridica politicos şi veţi vorbi liniştit.

— Vă mulţumesc, domnule judecător, zise Jake, zâmbindu-i lui Buckley. Aşadar, domnule Vonner, ce ştiţi despre viol?

— Numai ceea ce am auzit.

— Anume?

Buckley se ridică şi făcu o plecăciune de japonez.

— Dacă-mi permiteţi, domnule judecător, zise el cu glas dulce, aş dori să mă opun, dacă nu aveţi nimic împotrivă. Martorul trebuie să vorbească numai despre ceea ce ştie în mod direct, nu despre ce-a auzit de la alţii.

Noose îi răspunse la fel de dulce:

— Mulţumesc, domnule Buckley. Am luat la cunoştinţă că vă opuneţi, dar se respinge. Domnule Brigance, vă rog să continuaţi.

— Vă mulţumesc, domnule judecător.

— Ce-aţi auzit în legătură cu violul?

— Cobb şi Willard au luat-o cu forţa pe fetiţa lui Hailey şi au dus-o undeva, în pădure. Erau beţi şi au legat-o de un copac, au violat-o de mai multe ori, încercând apoi s-o spânzure. Au urinat chiar, pe ea.

— Ce-au făcut?!

— S-au pişat pe ea, domnule judecător!

Sala fremătă. Nici Jake, nici Buckley nu auziseră despre acest lucru. De fapt, nimeni, în afară de Harry Rex, nu ştia. Noose dădu din cap, bătând uşor cu ciocănelul în masă. Jake se apucă să scrie ceva în dosarul lui, minunându-se de cunoştinţele ezoterice ale prietenului său.

— De unde ai aflat despre viol?

— Din tot oraşul. Era ceva arhicunoscut. Încă de a doua zi, poliţiştii au dat detalii în legătură cu violul, la Coffee Shop. Ştie toată lumea.

— E un lucru bine cunoscut în comitat?

— Da. N-a fost om cu care să stau de vorbă şi să nu cunoască detalii despre viol.

— Spuneţi-ne, ce ştiţi despre omor?

— Aşa cum spuneam, era într-o luni, după amiaza. Băieţii erau aici, pentru o audiere de stabilire a cauţiunii. Mi se pare că atunci când au părăsit sala, însoţiţi de poliţişti, li s-au pus cătuşele. Când au coborât scările, domnul Hailey a sărit dintr-o debara, cu un M-16 în mână. Au fost omorâţi, iar Dewayne Looney, rănit. I-a fost amputat piciorul, sub genunchi.

— Puteţi să spuneţi exact unde s-au petrecut evenimentele?

— Aici, dedesubtul nostru, la intrarea din spate în tribunal. Domnul Hailey se ascunsese într-o debara a oamenilor de serviciu, din care a ieşit şi-a deschis focul.

— Credeţi că e adevărat?

— Ştiu sigur.

— De unde aţi aflat?

— Din oraş, din ziare. Toată lumea ştie.

— Unde aţi auzit discutându-se?

— Peste tot. În baruri, la biserică, la bancă, la curăţătorie, la Tea Shoppe, la cârciumile din oraş, la magazinele de băuturi, absolut peste tot!

— Aţi vorbit cu cineva care era de părere că nu Hailey e criminalul lui Billy Ray Cobb şi al lui Pete Willard?

— Nu. N-o să găsiţi nicio persoană în acest comitat care să creadă aşa ceva.

— Ce ziceţi, oamenii de aici şi-au format deja o părere în legătură cu vina sau cu inocenţa lui Carl Lee Hailey?

— Absolut sigur. Nu există abţineri în această privinţă. E un subiect fierbinte, şi fiecare şi-a format o părere.

— După părerea dumneavoastră, domnul Hailey ar putea fi judecat corect în acest comitat?

— Nu, domnule. N-ai cum să găseşti trei oameni, în Ford, care să nu-şi fi format deja o părere, oricare ar fi ea. Toţi cei treizeci de mii de locuitori ai comitatului l-au judecat deja. Nu ai cum să alegi un juriu imparţial.

— Vă mulţumesc, domnule Vonner. Nu mai am întrebări, domnule judecător.

Buckley îşi trecu degetele prin păr, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că fiecare fire la locul lui. Se îndreptă ţanţoş spre podium.

— Domnule Vonner, zise el cu umilinţă prefăcută, dumneavoastră l-aţi „judecat” deja pe Carl Lee Hailey?