Se uită ameninţător la el. Leroy decise că momentul era destul de periculos, aşa că avea o scuză să-i dezvăluie lui Carl Lee tot ce aflase de la Jake. Dacă n-o făcea, risca să fie pocnit.
— Noul tău avocat e o hahaleră, zise Leroy. E o hahaleră care-o să te pună bine. Nu-i pasă decât de publicitate. Nu se gândeşte el la tine şi la căzu’ tău. N-a lucrat nimic la dosaru’ tău, săptămâna asta. Niciun semn de la domnul conte! E prea ocupat şi nu pleacă el din Memphis pentru unu’ ca tine. Are clienţii lui, de teapa lui Bruster.
— Eşti nebun, Leroy!
— Bine, sunt nebun! Aşteaptă să vezi pe cine-o să scoată iresponsabil! N-ai decât să te bazezi pe el!
— De când te pricepi tu la toate astea?
— M-ai întrebat, iar eu ţi-am răspuns ce cred.
Carl Lee se duse la uşă şi apucă barele strâns cu mâinile lui mari şi puternice. În trei săptămâni, celula se micşorase parcă tot mai mult, iar lui îi era greu să gândească, să-şi facă vreun plan, să reacţioneze. Nu se putea concentra. Nu ştia nimic sigur şi nu avea încredere în nimeni. Gwen se comporta fără nicio raţiune. Ozzie era nehotărât. Lester – la Chicago. În afară de Jake, nu mai avea încredere în nimeni, iar el îşi găsise alt avocat! Din cauza banilor. Cei o mie nouă sute de dolari pe care-i primise de la cel mai mare traficant de droguri din Memphis. Apărase oare Marsharfsky vreodată un om cinstit? Ce vor spune juraţii când îl vor vedea alături de el? Sigur, era vinovat. Altfel de ce să fi angajat un avocat faimos dintr-un oraş atât de mare?
— Ştii ce-o să spună ţărănoii ăia din juriu, când au să-l vadă pe Marsharfsky? întrebă Leroy.
— Ce?
— Au să creadă că amărâtu’ ăsta de negru e vinovat, d-aia şi-a luat un avocat viclean dintr-un mare oraş, ca să-l scape.
Carl Lee mormăi ceva fără să se întoarcă.
— Au să te pună pe frigare, Carl Lee!
Sâmbătă dimineaţa la ora şase şi jumătate, sună telefonul din biroul lui Ozzie. Moss Junior era de serviciu. Recunoscu vocea şerifului.
— Ce-i cu tine la ora asta? Te-ai şi trezit?
— Nici eu nu ştiu ce-i cu mine, zise Ozzie. Ascultă, îl ştii pe predicatorul ăla negru, bătrân, Street, reverendul Isaiah Street?
— Nu cred.
— Ba da, îl ştii. A predicat vreo cincizeci de ani la biserica Springdale din nordul oraşului. A fost primul membru al organizaţiei pentru drepturi civile din comitatul Ford. El i-a învăţat pe negri să facă marşuri şi să boicoteze, prin anii şaizeci.
— Aaa, îmi amintesc. E ăla pe care l-au scărmănat membrii Klan-ului.
— Da. L-au bătut şi i-au dat foc la casă, în vara anului ’65.
— Am crezut că nu mai trăieşte.
— Nu. De vreo zece ani e bolnav, dar o mai duce încă. M-a sunat pe la cinci şi jumătate şi-am stat de vorbă pân-acu’. A ţinut să-mi reamintească toate favorurile politice pe care mi le-a făcut.
— Şi ce voia?
— O să vină pe-acolo la şapte, ca să-l vadă pe Carl Lee. Habar n-am de ce, dar poartă-te frumos cu el. Invită-l în biroul meu şi lasă-i să stea de vorbă. Vin şi eu mai târziu.
— În ordine.
În zilele lui de glorie din anii şaizeci, reverendul Isaiah Street fusese forţa motrice a activităţii pentru drepturi civile din comitatul Ford. A stat alături de Martin Luther King în Memphis şi în Montgomery. A organizat marşuri şi acţiuni de protest la Clanton şi Karaway, precum şi în alte oraşe din nordul statului Mississippi. În vara anului 1964, i-a întâmpinat pe studenţii din Nord, ajutându-i să-i înregistreze pe alegătorii de culoare. Unii din ei au stat la el acasă în tot acest timp şi au continuat să-l viziteze şi după ani de zile. Nu era un radical. Avea o fire blândă, liniştită, care, alături de inteligenţa sa ieşită din comun, atrăsese simpatia şi admiraţia negrilor, dar şi a multor albi din ţinut. Prin calmul lui caracteristic, a reuşit să contribuie la abolirea segregaţiei rasiale fără multă violenţă în comitatul Ford.
În 1975 suferise un atac, în urma căruia paralizase pe partea dreaptă. Raţiunea însă nu-i fu afectată cu nimic. Acum avea şaptezeci şi opt de ani şi se putea deplasa singur, cu ajutorul unui baston. Mergea mândru şi demn, ţinându-se cât mai drept posibil. Fu invitat să intre şi să ia loc în biroul şerifului. Refuză să fie servit cu cafea, aşa că Moss se duse după Hailey.
— Te-ai trezit, Carl Lee? întrebă el în şoaptă, ca să nu-i trezească pe ceilalţi puşcăriaşi care ar fi început imediat să strige după micul dejun, după medicamente, avocaţi, garanţi sau iubite.
Carl Lee sări în picioare.
— Da. N-am putut să dorm.
— Ai un vizitator, hai!
Moss descuie celula fără să facă zgomot.
Carl Lee îl mai întâlnise pe reverendul Street când era în ultima clasă de la East High, o şcoală pentru negri. După abolirea segregaţiei se transformase în liceu. Nu-l mai văzuse pe reverend de când acesta suferise atacul.
— Carl Lee, îl cunoşti pe reverendul Isaiah Street? întrebă Moss politicos.
— Da. L-am întâlnit cu ani în urmă.
— Bine. Vă las să discutaţi.
— Ce mai faceţi, domnule? întrebă Carl Lee, aşezându-se lângă reverend, pe canapea.
— Bine, fiule. Dar tu?
— Atât cât se poate.
— Şi eu am stat la închisoare, cu ani în urmă. E un loc cumplit, dar necesar, cred eu. Cum se poartă cu tine?
— Bine, chiar foarte bine. Ozzie mă lasă să fac ce vreau eu.
