— N-ar trebui să-i judeci pe alţii, Stan. E uşor să cazi în această ispită. Mai greu e să te dezbari de ea. Devii robul ei.

— Vai, cât de rău îmi pare! Ai să mă ierţi vreodată?

— Dacă-mi dai împrumutul…

— Bine. Da’ de ce-ţi trebuie?

— Ce contează?

— Adică, cum?

— Uite ce-i, Stan, pe tine n-ar trebui să te intereseze decât dacă îţi voi înapoia sau nu banii în nouăzeci de zile.

— Bun. Poţi să-mi retumezi banii în nouăzeci de zile?

— Ce-ntrebare! Bineînţeles că pot!

Bancherul zâmbi.

— Hailey te-a cam lefterit, nu-i aşa?

Avocatul zâmbi şi el.

— Cam aşa. Mi-e greu să mă mai concentrez în altă parte. De luni în trei săptămâni e procesul şi până atunci nu sunt în stare să mă ocup de altceva.

— Cât câştigi pentru cazul ăsta?

— Nouă sute minus zece mii.

— Nouă sute de dolari?!

— Da. Nu ţii minte că Hailey n-a putut face niciun împrumut?

— Nu prea ai dat lovitura.

— Bineînţeles, dacă i-ai fi împrumutat banii lui Carl Lee, n-ar fi fost nevoie să apelez acum la tine.

— Prefer să-ţi dau ţie împrumutul.

— Excelent! Când?

— Pari disperat.

— Ştiu cât timp vă ia, cu tot felul de comitete, de vicepreşedinţi, ca în final să mi se aprobe, poate, suma cerută, dacă aşa scrie la carte şi dacă respectivii funcţionari vor fi în toane bune. Ştiu cum lucraţi.

Atcavage se uită la ceas.

— La trei e bine?

— Cred că da.

— Fără garanţie?

Jake se şterse la gură şi se aplecă peste masă. Zise liniştit:

— Casa şi maşina îmi sunt ipotecate. Poate să-mi pun fetiţa drept gaj, dar, dacă îţi trece prin minte că mi-o poţi astfel lua, te omor. Ce garanţii mai vrei?

— Iartă-mă, te rog.

— Când pot ridica cecul?

— La trei după-amiază.

Apăru Claude şi le mai turnă ceai în pahare.

— Mai aveţi cinci minute, zise el tare.

— Opt, replică Jake.

— Ascultă, domnule Mare Sculă, spuse Claude rânjind. Nu eşti la tribunal, iar poza care ţi-a apărut în ziare nu valorează nici cât o ceapă degerată, în localul meu. Am spus cinci minute!

— Tot aia e. Oricum, costiţa a fost cam tare.

— Da’ văd c-ai mâncat tot.

— La preţul ăsta, nu mi-am permis să las ceva în farfurie.

— Dacă faci pe nebunu’, te costă şi mai mult!

— Plecăm, zise Atcavage ridicându-se şi aruncând un dolar pe masă.

*

Duminică după-amiază, familia Hailey mânca sub arborele din curtea închisorii. Vara îşi făcea simţită prezenţa, iar umezeala călduţă şi grea se strecura peste tot. Gwen alunga muştele, în vreme ce Carl Lee şi copiii se înfruptau cu pui prăjit cald încă şi transpirau. Cei mici se grăbiră să termine şi alergară apoi spre legănuşul pe care Ozzie îl instalase de curând, pentru copiii puşcăriaşilor.

— Cum a fost la Whitfield?

— Nimic deosebit. Mi-au pus o mulţime de întrebări şi mi-au făcut câteva teste. Nişte trăsniţi!

— Cum s-au purtat cu tine?

— Cu cătuşe şi cu pereţi capitonaţi!

— Nu mai spune! Chiar te-au ţinut într-o încăpere cu pereţii căptuşiţi? spuse Gwen amuzată, reuşind chiar să chicotească.

— Bineînţeles! Se uitau la mine ca la un animal ciudat. Ziceau că sunt cineva. Gardienii mei, unu’ negru şi-unu’ alb, ziceau că sunt mândri de mine şi c-am făcut ce trebuia, aşa că abia aşteaptă să mă vadă scăpat. Au fost tare drăguţi cu mine.

— Şi doctorii ce-au spus?