— N-au spus nimic încă. Aşteaptă până la proces, când au să mă declare sănătos.

— De unde ştii ce-au să zică?

— Aşa mi-a spus Jake. Şi, până acum, a avut mereu dreptate.

— A găsit şi el vreun doctor?

— Da, un beţiv nebun, care zice că e psihiatru. Am stat de vorbă cu el, în biroul lui Ozzie.

— Ce-a zis?

— Mai nimic. Jake mi-a spus c-o să facă tot ce vrem noi.

— Înseamnă că e un doctor bun.

— Se potriveşte cu ăia de la Whitfield.

— De unde e?

— Cred că din Jackson. Se purta de parcă se temea să nu-l omor şi pe el. Pun pariu că era beat. Mi-a pus nişte întrebări pe care nu le-am înţeles niciunul dintre noi. Apoi şi-a luat nişte notiţe, făcând pe nebunu’. Da’ Jake mi-a spus că e-n regulă şi că la proces n-o să vină beat. Eu cred însă că şi el e îngrijorat.

— Atunci, de ce l-a angajat?

— Pentru că e gratis. Datorează ceva, cuiva. Un doctor adevărat costă peste o mie de dolari. Ştii bine că n-am de unde plăti atât.

Gwen încetă să mai zâmbească şi se uită într-o parte.

— Ne trebuie bani şi acasă, zise ea, fără să-l privească.

— Cât?

— Vreo două sute, pentru mâncare şi pentru taxe.

— Câţi bani mai ai?

— Mai puţin de cincizeci de dolari.

— Să văd ce pot face.

Se uită la soţul ei.

— Cum adică? Crezi că poţi face rost de bani, fiind în închisoare?

Carl Lee ridică sprâncenele şi îi făcu cu degetul. Nu era treaba ei să pună asemenea întrebări. El era încă stăpânul, chiar dacă se afla la închisoare.

— Iartă-mă, şopti ea.

24

Duminică, puţin înainte de ora cinci, reverendul Agee privea printr-o spărtură din vitraliul bisericii sale la maşinile elegante care soseau la întrunire. Urmau să stabilească suma pe care aveau s-o doneze familiei Hailey. Se strânseseră, în acest scop, peste şapte mii de dolari. Mai colectaseră vreo şase mii pentru Fundaţia de apărare. Avocaţii de la NAACP aveau să sosească şi ei curând, aşa că trebuia să se gândească la o strategie de lucru. Până acum nu dăduseră niciun ban familiei. Reverendul îi aştepta pe cei de la NAACP pentru a primi instrucţiuni în legătură cu repartizarea cheltuielilor. Agee era de părere ca majoritatea banilor să treacă la Fundaţia de apărare. Familia putea fi ajutată cu alimente de surorile din biserică.

Consiliul dezbătuse problema unor colecte noi, dar nu era uşor să strângi bani de la oameni săraci. Cu toate acestea, era momentul potrivit, când toată lumea ar fi dat şi ultimul cent pentru ajutorarea lui Carl Lee. Se puseseră de acord să se întrunească a doua zi la biserica Springdale din Clanton. Cei de la NAACP urmau să sosească în oraş în dimineaţa aceea. Presa nu va avea acces. Era o întrunire de lucru.

Norman Reinfeld era un avocat de vreo treizeci de ani, specializat în criminalistică. Terminase dreptul, cu brio, la Harvard, la vârsta record de douăzeci şi unu de ani şi refuzase oferta generoasă de a intra în biroul de avocatură al tatălui său, de pe Wall Street, preferând slujba de la NAACP. De atunci, se dedicase cu totul apărării negrilor condamnaţi la moarte. Deşi era foarte bun, nu avusese prea multe succese. Majoritatea clienţilor lui meritau să ia drumul camerei de gazare. Dar reuşise, totuşi, împreună cu echipa sa, să comute multe pedepse cu moartea la închisoarea pe viaţă. Patru din clienţii lui Reinfeld fuseseră gazaţi, electrocutaţi sau otrăviţi, iar avocatul se simţise extrem de umilit. Îi văzuse murind şi, de fiecare dată, îşi jurase să treacă peste lege, să nu mai ţină cont de etică şi să înfrunte Curtea. Ar fi făcut orice, numai să se renunţe la pedeapsa cu moartea, care, în opinia lui, era la fel de odioasă ca fapta clienţilor săi. Crima făptuită sub oblăduirea legii îl scotea din sărite.

Rareori dormea mai mult de trei ore pe noapte. Somnul venea greu când aveai de apărat treizeci şi doi de clienţi pasibili de pedeapsa cu moartea. Plus alte şaptesprezece cazuri care aşteptau procesele. Plus optsprezece avocaţi vanitoşi, în subordine. Avea treizeci de ani şi-i dădeai patruzeci şi cinci. Părea bătrân, aspru şi veşnic prost dispus. În mod normal, acum ar fi fost teribil de activ cu pregătirile de plecare la Clanton. Dar acesta nu era un caz obişnuit. Acesta era Hailey, răzbunătorul. Tatăl adus în situaţia să-şi facă singur dreptate. Cel mai vestit caz din ţară, la ora actuală. Şi mai era vorba de Mississippi, unde albii împuşcaseră atâţia negri, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi, fără să-i pese nimănui; unde albii violaseră atâtea femei de culoare, ca distracţie; unde fuseseră spânzuraţi sute de negri, numai pentru că avuseseră curajul să se apere, când îi atacase cineva. Iar acum un tată omorâse doi ticăloşi care îi violaseră fetiţa şi risca să ajungă în camera de gazare. Cu treizeci de ani în urmă, dacă ar fi fost alb, lucrul acesta ar fi trecut neobservat. Era un caz de care avea să se ocupe personal.

Luni, fu prezentat Consiliului de însuşi reverendul Agee, care ţinu un discurs lung despre activitatea lor în comitatul Ford. Reinfeld vorbi puţin. Spuse că el nu putea să-l apere pe Hailey, odată ce nu fusese angajat de acesta, aşa că era necesar să aibă o întrevedere cu el, astăzi, cel târziu mâine-dimineaţă, pentru că la prânz urma să plece la Memphis. Şi de acolo, în Georgia, unde îl aştepta alt caz de omor. Reverendul Agee îi promise o întâlnire cu acuzatul cât mai curând posibil. Era prieten cu şeriful. Reinfeld fu mulţumit.

— Câţi bani aţi colectat? întrebă avocatul.

— Cincisprezece mii de la NAACP.

— Asta ştiu şi eu. Cât aţi strâns pe plan local?

— Şase mii, zise Agee cu mândrie.

— Şase mii! repetă Reinfeld. Asta-i tot? Credeam că sunteţi mai bine organizaţi. Unde-i marele suport material cu care vă lăudaţi? Şase mii! Cât mai puteţi strânge? Până la proces nu mai sunt decât trei săptămâni!

Membrii Consiliului tăceau. Evreul ăsta era plin de energie. Singurul alb din grupare pornise la atac cu mult zel.

— De cât aveţi nevoie?

— Depinde de cât de bine vreţi să-l apărăm pe domnul Hailey. Nu am decât opt avocaţi disponibili. Ceilalţi sunt ocupaţi cu alte procese. Avem încă treizeci şi unu de cazuri de crimă pe rol şi şaptesprezece înfăţişări, în zece state, programate în următoarele cinci luni. Avem cam zece solicitări săptămânal, şi refuzăm cel puţin opt, din lipsă de personal şi de fonduri. Cei cincisprezece mii pentru domnul Hailey au fost donaţi de doi consilieri locali şi de biroul nostru. Şi dumneavoastră veniţi cu şase mii. Asta înseamnă douăzeci şi una de mii. Pentru o astfel de sumă vom face tot ce putem. Doi avocaţi, cel puţin un psihiatru şi cam atât. Douăzeci şi una de mii înseamnă ceva, dar nu-mi ajunge pentru ceea ce plănuisem eu.

— Şi la ce v-aţi gândit dumneavoastră?

— La o apărare excepţională, cu trei sau patru avocaţi, cu o mulţime de psihiatri, cu vreo şase detectivi. Ăsta nu-i un caz simplu şi aş vrea să-l câştig. Şi înclin să cred că nici dumneavoastră nu vreţi altceva.

— De cât aveţi nevoie?

— De cel puţin cincizeci de mii. Şi mai bine ar fi o sută de mii.

— Uite ce-i, domnule Reinfeld. Sunteţi în Mississippi, unde oamenii sunt săraci. Au dat tot ce-au putut şi nu cred că mai putem strânge încă treizeci de mii.

Reinfeld îşi potrivi ochelarii cu ramă de os şi se scărpină în barbă.

— Cam cât aţi mai putea strânge?

— Probabil, încă vreo cinci mii.

— E puţin.

— Aşa e. Dar pentru cei din Ford, e mult.

Reinfeld se uită în pământ şi continuă să-şi mângâie barba.

— Cât a dat adunarea din Memphis?