Gwen mai rupse un şerveţel de hârtie şi îşi şterse faţa cu el. Îi dădu unul şi soţului său, care îşi tamponă ochii pripit. Lângă gard, Tonya stătea liniştită, ascultându-i pe fraţii ei care se certau cine să fie poliţistul şi cine hoţul. Se uita şi la părinţii ei care plângeau şi stăteau de vorbă. Îşi dădu seama că ceva nu era în regulă, aşa că începu şi ea să plângă.
— Coşmarele au început să se înteţească, zise Gwen, întrerupând tăcerea. Trebuie să dorm cu ea în fiecare noapte. Visează bărbaţi care o urmăresc prin pădure, bărbaţi ascunşi prin debarale şi se trezeşte ţipând, udă de transpiraţie. Doctorul a spus că are nevoie de un psihiatru. Altfel s-ar putea să fie mai rău.
— Cât o să coste treaba asta?
— Nu ştiu. Nu m-am interesat încă.
— Păi, s-o faci cât mai repede. Unde e psihiatrul?
— La Memphis.
— Mi-am imaginat eu.
— Cum se poartă băieţii cu ea?
— Foarte frumos. O ocrotesc cât pot. Când se trezeşte noaptea ţipând, ei se apropie speriaţi de patul ei şi încearcă s-o ajute. Azi-noapte, n-a vrut să se mai culce, până când fraţii ei nu i-au promis că vor dormi la picioarele patului. Ne-am întins cu toţii acolo, cu lumina aprinsă.
— Băieţii sunt bine?
— Le e dor de tine.
Carl Lee se forţă să zâmbească.
— Mai e puţin…
— Chiar crezi asta?
— Nici eu nu mai ştiu ce să cred. Oricum, n-am de gând să-mi petrec restul zilelor în închisoare. L-am angajat din nou pe Jake.
— Când?
— Ieri. Avocatu’ ăla din Memphis n-a apărut deloc. Nici măcar nu m-a sunat. Aşa că l-am angajat din nou pe Jake.
— Dar ai zis că Jake e prea tânăr.
— Am greşit. E tânăr, dar e bun. Întreabă-l pe Lester.
— E procesul tău.
Carl Lee începu să se plimbe încet pe lângă gard. Se gândi la băieţii ăia doi, morţi şi îngropaţi. Carnea le putrezea, iar sufletul le ardea în iad. Dar, înainte de a muri, ruinaseră trupul şi mintea fetiţei lui. Atacul lor fusese atât de brutal, încât ea nu va mai putea avea niciodată copii, atât de violent, încât îi vedea peste tot, aşteptând-o şi ameninţând-o. Oare va putea uita vreodată ce i se întâmplase? Poate că o va ajuta un psihiatru. Dar va redeveni vreodată ceea ce fusese înainte? Iar ceilalţi copii o vor trata normal? Ce şi-or fi spus ăia? Că e doar o negresă mititică. Un copil al nimănui, ca toţi de felul ei. Ce conta un viol?
Îşi aminti cum arătau la tribunal, cum coborau scările, în vreme ce el îi aştepta, ca să îi execute. Apoi, spaima din privirile lor, văzându-l cu automatul îndreptat spre ei. Zgomotul împuşcăturilor, urletele lor de ajutor, felul în care căzuseră unul peste altul, cu cătuşele la mâini, zbătându-se şi ţipând. Îşi aminti că zâmbise la vederea acestei scene cumplite. Râsese, chiar, văzându-le ţestele sfărâmate şi sângele ţâşnind din trupurile lor încremenite. Abia atunci se hotărâse să fugă.
Zâmbi şi acum. Era mândru de ceea ce făcuse. Primul soldat vietnamez pe care îl ucisese îi trezise mai multă milă decât cei doi ticăloşi.
Scrisoarea către Walter Sullivan era gata:
Dragă J. Walter,
Bănuiesc că ai fost informat de domnul Marsharfsky că angajamentul lui faţă de Carl Lee Hailey a luat sfârşit. Aşa că, bineînţeles, şi serviciile tale, ca reprezentant al consiliului local, nu-şi mai au rost. Îţi urez o zi bună.
Cu stimă, Jake.
Scrisoarea îi fu trimisă lui L. Winston Lotterhouse. Cea expediată lui Noose fu la fel de scurtă:
Stimate domnule Noose,
Vă rog să luaţi la cunoştinţă că am fost reangajat de Carl Lee Hailey. Ne pregătim de proces, pentru data de 22 iulie. Vă rog să consemnaţi prezenţa mea în acest caz.
Cu stimă, Jake.
O copie a acestei scrisori îi fu trimisă şi lui Buckley.
Marsharfsky îl căută luni, la nouă şi jumătate. Jake lăsă telefonul să sune o vreme, înainte de a ridica receptorul.
— Alo?
— Cum ai reuşit?
— Cine e la telefon?
— Nu ţi-a spus secretara? Sunt Bo Marsharfsky, şi vreau să ştiu cum ai reuşit.
— Ce să reuşesc?
— Să-mi furi cazul.
„Linişteşte-te, gândi Jake. Nu trebuie să-i cazi în plasă.”
