— De vreo douăzeci de minute.

Ozzie se întoarse spre Nesbit:

— Dă-mi mie aparatul tău de transmisie şi ascunde-te în curtea din spate. Stai liniştit acolo şi fii atent.

Nesbit se strecură în spatele casei şi găsi un mic spaţiu între tufişuri. Intră acolo, în patru labe. Din cuibul acela putea să urmărească ce se întâmplă afară, fără să fie văzut.

— Îl anunţi pe Jake? întrebă Pirtle.

— Încă nu. Dacă ciocănim acum la uşă, vor aprinde toate luminile.

— Aşa e, dar ce se-ntâmplă dacă ne-aude şi iese cu pistolul, crezând să suntem nişte hoţi?

Ozzie se uită pe stradă, fără să zică nimic.

— Uite ce-i, Ozzie, pune-te în locul lui. Ce-ai zice dacă poliţiştii ţi-ar înconjura casa la unu’ noaptea, aşteptând ca să apară cineva cu o bombă, iar tu să fii, bine mersi, în pat, fără să ştii nimic?

Ozzie se uită atent la casele din depărtare.

— Cred c-ar fi bine să-i trezim. Dacă nu-i putem opri şi-i expunem pe-ai lui Jake la un astfel de risc?

Ozzie se ridică şi apăsă cu putere pe butonul soneriei.

— Deşurubează becul din faţă! ordonă el.

— L-am deşurubat deja.

Ozzie apăsă din nou pe sonerie. Uşa se deschise brusc şi apăru Jake cu privirea buimacă. Era într-o cămaşă boţită ce-i trecea de genunchi, iar în mâna avea un pistol încărcat.

— Ce s-a întâmplat, Ozzie?

— Pot să intru?

— Da. Dar, spune-mi, ce s-a-ntâmplat?

— Stai aici, pe terasă, îi spuse şeriful lui Pirtle. Vin imediat.

Ozzie închise uşa în urma lui şi stinse lumina din hol. Se aşezară în camera de zi întunecată, de unde se putea vedea totul pe terasă.

— Vorbeşte o dată! zise Jake.

— Am primit un telefon anonim acum vreo jumătate de oră, prin care eram anunţaţi ca vrea cineva să-ţi arunce casa în aer. Şi credem că e ceva serios.

— Vă mulţumesc.

— L-am pus pe Pirtle în faţă şi pe Nesbit în curtea din spate. Acu’ vreo zece minute, Pirtle a văzut o camionetă roşie trecând încet pe stradă. Altceva, nimic, până acum.

— V-aţi uitat peste tot, în jurul casei?

— Da. N-am descoperit nimic suspect. N-au sosit încă. Dar ceva-mi spune că nu-i de glumă.

— De ce crezi asta?

— Nu ştiu. Intuiţia.

Jake puse pistolul lângă el pe canapea şi îşi frecă tâmplele.

— Ce propui?

— Să stăm şi să aşteptăm. Asta-i tot ce putem face. Ai o puşcă?

— Am destule arme.

— Bine. Ia una şi-mbracă-te! Stai la pândă la una din ferestrele alea frumoase, de la etaj. Noi o să ne-ascundem afară.

— Ai destui oameni?

— Da. Nu cred să vină prea mulţi cu bomba.

— Dar cine sunt?

— Habar n-am! Ar putea fi cineva din Klan, dar tot atât de bine şi vreun liber-profesionist. Cine ştie?

Căzură amândoi pe gânduri, cu privirea aţintită în stradă. Văzură pe fereastră ţeasta lui Pirtle, care se pitise în scaunul de răchită.

— Jake, îţi aminteşti de funcţionarii ăia trei, de la o organizaţie de drepturi civile, care au fost omorâţi de Klan, în 1964? I-au găsit arşi, pe chei undeva, lângă Philadelphia.

— Da. Eram copil, dar îmi amintesc.

— Nu i-ar fi găsit nimeni, dacă n-ar fi anunţat cineva. Şi acel „cineva” era din Klan. Un informator. Se pare că mereu se găseşte câte unul de-ai lor care trădează.

— Deci, crezi că e mâna Klan-ului?

— Aşa se pare. Dacă ar fi vreun liber-profesionist, cine ne-ar fi anunţat? Cu cât e mai numeros grupul, cu atât şansele de a se afla ceva sunt mai mari.

— Logic, dar asta nu mă-ncălzeşte cu nimic.

— Sigur, ar putea fi şi-o glumă.

— De care să nu râdă nimeni.

— Ai s-o anunţi şi pe soţia ta?

— Da. Mă duc chiar acum.

— Şi eu aş face la fel. Dar să n-aprinzi nicio lumină, ca să nu-i punem pe fuga.

— Păi, aş vrea să-i pun pe fugă.