Pirtle clătină din cap.

Apoi, şeriful chemă dispeceratul, prin care îl anunţă pe Riley să vină. Era singurul expert în explozivi, din tot comitatul.

— Dacă leşină şi nu mai poate opri bomba? întrebă Jake.

— Eşti asigurat, nu-i aşa? întrebă Nesbit.

— Nu-i nimic de râs aici! zise Jake.

— Îl mai lăsăm câteva minute şi te duci tu, Pirtle, să vezi ce-a făcut, zise Ozzie.

— De ce eu?

— Bine, atunci se duce Nesbit.

— Cred c-ar trebui să se ducă Jake. E casa lui.

— Ce să-ţi spun! zise Jake.

Stăteau neliniştiţi de vorbă, aşteptând. Nesbit mai făcu o remarcă stupidă, în legătură cu asigurarea.

— Linişte! spuse Jake. Am auzit un zgomot.

Îngheţară. După câteva secunde, omul strigă din nou. Alergară şi, când ajunseră la colţ, cotiră încet. Valiza goală fusese aruncată într-o parte. Lângă bărbatul legat se afla o grămadă de batoane de dinamită, iar între picioarele lui zăcea un ceas mare, rotund, de la care porneau tot felul de sârmuliţe.

— Ai dezamorsat-o? întrebă Ozzie îngrijorat.

— Da, zise omul respirând greu.

Ozzie îngenunche lângă el şi luă ceasul cu sârmele. Nu se atinse de dinamită.

— Unde sunt ortacii tăi?

Nu primi niciun răspuns. Îşi luă bastonul şi se apropie de el.

— Am să-ţi frâng coastele una câte una! Mai bine vorbeşte. Unde sunt?

— Pupă-mă-n cur!

Ozzie se ridică şi privi în jur. Nevăzând pe nimeni străin, ridică bastonul şi-l izbi sub braţul atârnat de cătuşă. Omul gemu şi tresări. Lui Jake aproape că i se făcu milă de el.

— Unde sunt? repetă Ozzie.

Niciun răspuns. Jake întoarse privirile, în vreme ce şeriful îi mai aplică o lovitură nenorocitului ăluia, în coaste.

— Unde sunt?

Nu primi nici de data asta vreun răspuns.

Şeriful ridică din nou bastonul.

— Încetează, te rog, se milogi captivul.

— Unde sunt?

— La câteva străzi mai încolo.

— Câţi sunt?

— Unul singur.

— Cu ce maşină?

— Cu o camionetă roşie, gme.

— Hai să mergem! ordonă Ozzie.

Jake aştepta nerăbdător sosirea soţiei sale. La două şi un sfert, maşina ei apăru încet pe alee. O parcă pe locul de sub terasă.

— Hanna doarme? întrebă Jake, deschizând uşa.

— Da.

— Bine. Las-o acolo. Plecăm în câteva minute.

— Unde?

— Discutăm înăuntru.

Jake turnă nişte cafea şi încercă să se comporte cu calm. Carla era speriată, nervoasă şi tremura, fără să se poată stăpâni. Jake îi povesti despre bombă, despre omul pe care îl prinseseră şi despre cel care aştepta în camionetă.

— Vreau ca tu şi Hanna să plecaţi la Wilmington şi să staţi la părinţii tăi, până după proces, zise el.

Ea se uită fix la ceaşca de cafea, fără să spună nimic.

— L-am sunat deja pe tatăl tău şi i-am spus tot. Şi ei sunt speriaţi şi-au insistat să te duci acolo, până se termină totul.

— Şi dacă nu vreau să plec?

— Te rog, Carla. Cum poţi să mai stai la discuţii, într-un moment ca ăsta?

— Şi cu tine ce va fi?

— N-o să mi se întâmple nimic. Ozzie o să-mi dea o gardă de corp, iar casa va fi păzită zi şi noapte. Câteodată, voi rămâne să dorm la birou. Îţi promit că nu mi se va întâmpla nimic.

Ea nu păru prea convinsă.

— Uite ce-i, Carla. Am o mulţime de treburi pe cap. Clientul meu riscă să fie trimis la camera de gazare şi nu mai sunt nici trei săptămâni până la proces. N-am dreptul să pierd. Va trebui să muncesc douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, până pe douăzeci şi doi iulie, iar din momentul începerii procesului n-o să mai dau deloc pe-acasă. Asta îmi mai trebuie, să mai am şi grija voastră! Te rog, pleacă.