— Vă mulţumesc, domnule Buckley, zise Noose rece. Inculpatul a făcut o cerere pentru examinarea psihiatrică. Aş dori să ştiu dacă a fost la Whitfield.
— Da, domnule, săptămâna trecută, răspunse Jake.
— Va consulta şi alt psihiatru?
— Da, domnule.
— Bun. Deci, asta s-a rezolvat. Ce alte moţiuni mai anticipaţi?
— Onorată instanţă, vom depune o cerere prin care să solicităm un număr mai mare de candidaţi la juriu…
— Procuratura se opune unei astfel de moţiuni! ţipă Buckley sărind ca ars.
— Staţi jos, domnule Buckley, zise Noose sever, smulgându-şi ochelarii şi fulgerându-l cu privirea pe procuror. Vă rog să nu strigaţi la mine. Bineînţeles că vă veţi opune, aşa cum veţi face, de altfel, în cazul oricărei moţiuni introduse de apărare. E treaba dumneavoastră. Dar vă rog să nu ne mai întrerupeţi. Aveţi destul timp s-o faceţi, în faţa presei, după ce ne terminăm treaba.
Buckley se lăsă în scaun şi-şi ascunse faţa îmbujorată. Noose nu îl repezise niciodată, până acum.
— Continuaţi, domnule Brigance.
Jake era uimit de starea lui Ichabod. Părea obosit şi bolnav. Probabil din cauza stresului.
— S-ar putea să avem câteva obiecţiuni scrise pentru preîntâmpinarea unor probe.
— Moţiuni in limine?
— Da, domnule.
— Le vom audia la proces. Altceva?
— Deocamdată, nu.
— Acum, domnule Buckley, procuratura are vreo moţiune?
— Nu, răspunse Buckley slab.
— Bun. Vreau să mă asigur că nu vor interveni neplăceri, până la proces. Voi fi aici cu o săptămână înainte, pentru a audia şi a decide asupra oricărei chestiuni. Cer să se introducă moţiunile la timp, pentru a nu tergiversa lucrurile. Pe douăzeci şi doi iulie trebuie să fim gata cu toate.
Noose răsfoi dosarul din faţa lui şi începu să citească moţiunea lui Jake de schimbare a instanţei. Avocatul îi şoptea ceva lui Carl Lee a cărui prezenţă nu era obligatorie acum, dar insistase să vină. Gwen stătea împreună cu cei trei băieţi în primul rând, în spatele tatălui lor. Tonya nu era în sală.
— Domnule Brigance, moţiunea dumneavoastră pare să fie în ordine. Câţi martori aveţi?
— Trei, onorată instanţă.
— Domnule Buckley, dumneavoastră câţi martori veţi chema?
— Douăzeci şi unu, zise Buckley cu mândrie.
— Douăzeci şi unu?! strigă judecătorul.
Buckley se făcu mic şi se uită la Musgrove.
— D-dar, probabil, nu vom avea nevoie de toţi. Sigur, nu-i vom chema pe toţi.
— Alegeţi cinci mai importanţi. N-am de gând să stau aici toată ziua.
— Da, onorată instanţă.
— Domnule Brigance, dumneavoastră sunteţi cel care aţi cerut schimbarea instanţei de judecată. Vă rog să vă prezentaţi moţiunea.
Jake se ridică şi traversă încet sala, prin spatele lui Buckley, spre podiumul de lemn din faţa boxei juriului.
— Onorată instanţă, domnul Hailey a cerut ca procesul acesta să fie mutat din comitatul Ford. Motivul e serios: publicitatea care s-a făcut în acest caz va împiedica o derulare normală a lucrurilor. Oamenii cinstiţi din acest comitat au deja o părere în legătură cu vinovăţia sau nevinovăţia lui Carl Lee Hailey. Acesta e acuzat de omorârea a doi oameni, care s-au născut şi ale căror familii locuiesc aici. Vieţile lor n-au fost publice, dar morţile i-au făcut celebri. La fel şi domnul Hailey; era cunoscut de foarte puţini, în afara comunităţii. Acum, toată lumea ştie cine e, ce-a făcut şi ce i s-a întâmplat familiei sale. E, deci, imposibil să găseşti pe cineva din comitatul Ford care să nu-şi fi format deja o părere în legătură cu inculpatul. Acest proces ar trebui să fie judecat în altă parte a statului, undeva, unde oamenii să nu cunoască atâtea, în legătură cu cazul Hailey.
— Unde sugeraţi să aibă loc? întrebă judecătorul.
— Nu am în vedere un comitat anume, dar ar trebui să fie cât mai departe posibil. Poate undeva, pe ţărmul golfului.
— De ce?
— Din motive evidente, onorată instanţă. Sunt vreo patru sute de mile până acolo şi am siguranţa că oamenii nu ştiu atâtea ca aici.
— Dumneavoastră credeţi că locuitorii din sudul statului nu au auzit despre cazul acesta?
— Ba da, dar sunt foarte departe de aici.
— Sigur. Însă au şi ei televizoare şi citesc presa, nu-i aşa, domnule Brigance?
— Cum să nu!
