— Credeţi că există vreo persoană din statul acesta care să nu fi auzit de procesul Hailey?
Jake se uită în jos, la hârtiile sale. Îi auzi pe desenatori scrijelind pe blocurile lor chipurile celor prezenţi. Îl văzu cu coada ochiului pe Buckley, rânjind.
— Cred că nu, zise el liniştit.
— Chemaţi-vă primul martor.
Harry Rex Vonner jură şi se aşeză pe scaunul martorilor. Lemnul scârţâi sub greutatea lui. Suflă în microfon şi zgomotul umplu, ca un ecou, toată sala. Îi zâmbi lui Jake, dând din cap.
— Vreţi să vă spuneţi numele?
— Harry Rex Vonner.
— Şi adresa?
— Strada Caderbrush, numărul opt mii patru sute nouăzeci şi trei, Clanton, Mississippi.
— De când locuiţi la Clanton?
— Dintotdeauna. De şaizeci şi patru de ani.
— Cu ce vă ocupaţi?
— Sunt avocat, de douăzeci şi doi de ani.
— L-aţi întâlnit vreodată pe Carl Lee Hailey?
— O singură dată.
— Ce ştiţi despre el?
— Că a omorât doi oameni, pe Billy Ray Cobb şi pe Pete Willard, şi că a rănit un poliţist, pe Dewayne Looney.
— Aţi cunoscut pe vreunul din băieţii aceia?
— Personal, nu. Auzisem de Billy Ray Cobb.
— Cum aţi aflat de omor?
— Păi, parcă s-a întâmplat într-o luni. Mă aflam la primul etaj, în tribunal, şi consultam un registru de la fondul funciar. Atunci am auzit focuri de armă. Am ieşit iute în hol, unde se declanşase nebunia. Am întrebat un poliţist ce s-a întâmplat şi mi-a răspuns că băieţii ăia doi fuseseră împuşcaţi, în apropierea uşii din spate a tribunalului. Am mai adăstat pe-acolo şi curând am auzit că autorul omorului este tatăl fetiţei violate.
— Care a fost prima dumneavoastră reacţie?
— Eram şocat, ca majoritatea oamenilor. Dar am fost la fel de şocat şi când am auzit prima dată despre viol.
— Când aţi aflat că domnul Hailey a fost arestat?
— Mai târziu, în seara aceea. Toate posturile de televiziune transmiteau acest lucru.
— Şi ce-aţi văzut la televizor?
— Păi, m-am uitat cam la tot ce transmiteau posturile din Memphis şi Tupelo. Am prins şi New York-ul, Chicago şi Atlanta, prin cablu. Toate transmiteau ştiri în legătură cu omorul şi cu arestarea. Dădeau imagini de arhivă ale tribunalului şi ale închisorii. Era tapaj mare. Aşa ceva nu se mai întâmplase la Clanton, Mississippi.
— Cum aţi reacţionat când aţi aflat că prezumtivul asasin era tatăl fetiţei?
— Nu a fost o surpriză prea mare pentru mine. Vreau să spun că toţi ne-am gândit c-ar putea fi el. Îl admiram. Am şi eu copii şi l-am înţeles. Şi acum am o simpatie deosebită pentru el.
— Ce ştiţi despre viol?
Buckley sări în picioare.
— Mă opun, domnule judecător. Violul nu are relevanţă, acum!
Noose îşi smulse din nou ochelarii şi se uită mânios la procuror. Secundele treceau, iar Buckley privea într-un punct fix, de pe masă. Se mută de pe un picior pe altul, apoi se aşeză. Noose se aplecă şi se uită în jos, la el.
— Domnule Buckley, nu ţipaţi la mine! Dumnezeu mi-e martor, dacă se mai întâmplă o singură dată, voi considera aceasta un ultragiu adus Curţii. S-ar putea să aveţi dreptate, violul e irelevant. Dar nu suntem la proces, nu-i aşa? Nu ne aflăm în faţa juriului. E vorba de o simplă audiere. Intervenţia dumneavoastră se respinge. Acum, vă rog să staţi la locul dumneavoastră. Ştiu că vă vine greu, dar vă cer să nu vă mai ridicaţi până nu aveţi de spus ceva important. Atunci, vă veţi ridica politicos şi veţi vorbi liniştit.
— Vă mulţumesc, domnule judecător, zise Jake, zâmbindu-i lui Buckley. Aşadar, domnule Vonner, ce ştiţi despre viol?
— Numai ceea ce am auzit.
— Anume?
Buckley se ridică şi făcu o plecăciune de japonez.
— Dacă-mi permiteţi, domnule judecător, zise el cu glas dulce, aş dori să mă opun, dacă nu aveţi nimic împotrivă. Martorul trebuie să vorbească numai despre ceea ce ştie în mod direct, nu despre ce-a auzit de la alţii.
Noose îi răspunse la fel de dulce:
