— A fost cât pe-aci să ne omoare, Jake. Ai promis că te retragi dacă se-ngroaşă gluma.

— În momentul acesta, nici nu poate fi vorba de-aşa ceva. Noose nu-mi va permite. E prea târziu.

— Mă simt de parcă m-ai fi minţit.

— Nu-i aşa. Cred că am cam minimalizat lucrurile, şi acum nu mai pot da înapoi.

Carla se duse în dormitor şi începu să împacheteze.

— Avionul pleacă din Memphis la şase şi jumătate. Tatăl tău te-aşteaptă la aeroportul din Raleigh, la nouă şi jumătate.

— Da, să trăiţi!

După un sfert de oră, ieşeau din Clanton. Conducea Jake, iar Carla nici nu se uita la el. La cinci, îşi luară micul dejun pe aeroportul din Memphis. Hanna era somnoroasă, dar fericită că îşi va vedea bunicii. Carla tăcea. Ar fi avut foarte multe de spus, dar stabiliseră să nu se certe niciodată în faţa Hannei. Mânca încet, sorbind din când în când din ceaşca de cafea, privindu-şi soţul care citea un ziar, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Jake le sărută şi promise că le va suna în fiecare zi. Avionul plecă la timp. La şapte şi jumătate, era în biroul lui Ozzie.

— Cine e individul? îl întrebă Jake pe şerif.

— Habar n-am. N-are niciun act asupra lui. Şi nu vrea să vorbească.

— Nu-l recunoaşte nimeni?

Ozzie se gândi o clipă.

— Păi, ar fi cam greu de recunoscut acum. E bandajat tot.

Jake zâmbi.

— Eşti dur, nu-i aşa?

— Numai când n-am încotro. Parcă n-ai avut nici tu nimic împotrivă.

— Nu. Aş fi vrut să te-ajut. Dar camaradul lui?

— L-am găsit adormit în maşină, la vreo jumătate de milă de casa ta. Îl cheamă Terrell Grist. Un coate-goale de pe-aici. Stă pe lângă Lake Village. Cred că e prieten cu familia Cobb.

Jake repetă acest nume de câteva ori.

— N-am auzit niciodată de el. Unde e acum?

— La spital. În acelaşi salon cu celălalt.

— Doamne, Ozzie, i-ai rupt şi ăstuia picioarele?

— Jake, prietene, s-a opus când am vrut să-l arestăm, aşa că a trebuit să-l potolim. Apoi l-am interogat, dar el n-a prea fost dispus să coopereze.

— Ce-a spus?

— Nu mare lucru. Zicea că nu ştie nimic. Sunt convins că nu-l cunoaşte pe tipul cu dinamita.

— Vrei să spui că s-au folosit de un profesionist?

— Tot ce e posibil. Riley a cercetat explozivul şi-a zis că mecanismul e foarte bun. Dacă s-ar fi declanşat, n-ar mai fi rămas nici urmă de voi toţi. Probabil şi casa ar fi fost ştearsă de pe faţa pământului. Era programat să explodeze la ora două. Fără turnătorul ăla, acum n-ai mai fi fost în viaţă. La fel nici familia ta.

Jake ameţi şi se aşeză pe canapea. Se simţea de parcă ar fi primit o lovitură sub centură. I se făcu greaţă.

— Ţi-ai trimis familia de-acasă?

— Da, răspunse el slab.

— Am să pun un poliţist să te păzească tot timpul. Ai vreo preferinţă?

— Nu.

— Ce-ai zice de Nesbit?

— E bine. Mulţumesc.

— Încă ceva! Presupun că nu vrei să se facă vâlvă cu treaba asta.

— Dacă se poate… Cine mai ştie?

— Doar eu şi subalternii mei. Cred că putem păstra secretul, până după proces, dar nu-ţi promit nimic sigur.

— Înţeleg. Fă tot posibilul.

— Sigur, Jake.

— Îţi mulţumesc, Ozzie.

Jake se duse la el la birou, îşi făcu o cafea şi se întinse pe canapea. Simţea nevoia să aţipească, dar somnul nu venea. Ochii îi ardeau, dar nu-i putea închide. Se uita la ventilatorul din tavan.

— Domnule Brigance, chemă Ethel prin interfon.

Niciun răspuns.

— Domnule Brigance!

Jake auzi chemarea undeva, în străfundurile subconştientului său. Se ridică în capul oaselor.

— Da! strigă el.

— Judecătorul Noose, la telefon.

— Bine, bine, mormăi el, îndreptându-se ameţit spre birou.

Se uită la ceas. Era nouă. Dormise o oră.