Peste o oră, când sosi Jake, Lucien se legăna uşor într-un balansoar uriaş. Doctorul adormise în scaunul lui de la capătul terasei. Era desculţ şi îşi înfundase picioarele în tufele de la marginea verandei. Jake urcă scările şi se opri, privindu-l lung pe Lucien.
— Jake, băiatule, ce mai faci? bolborosi el.
— Bine, Lucien. Văd că nici ţie nu-ţi merge prea rău, spuse Jake uitându-se la sticlele goale de lângă el.
— Voiam să-l cunoşti pe omul acesta, zise Lucien, încercând să se ţină în capul oaselor.
— Cine e?
— E psihiatrul nostru, doctorul W.T. Bass, din Jackson. Suntem prieteni buni. Ne va ajuta în cazul Hailey.
— E bun?
— Cel mai bun. Am lucrat împreună în multe cazuri de genul acesta.
Jake făcu vreo câţiva paşi spre doctor, apoi se opri. Bass stătea întins pe spate, cu cămaşa descheiată şi cu gura deschisă. Sforăia zgomotos, scoţând sunete guturale. Terasa părea cuprinsă de aburul urât mirositor care izvora din nările sale imense.
— Ăsta-i doctor? întrebă Jake, aşezându-se lângă Lucien.
— În psihiatrie, zise Lucien cu mândrie.
— El te-a ajutat să le termini? rosti Jake, arătând spre sticle.
— L-am ajutat eu pe el. Bea ca un peşte, dar la proces e totdeauna treaz-luminat.
— M-ai liniştit.
— O să-ţi placă de el. Şi te costă foarte puţin. Mi-e, oricum, dator. De fapt, n-o să-ţi ceară nimic.
— Atunci, îmi place.
Lucien avea faţa şi ochii roşii.
— Vrei să bei ceva?
— Nu. E trei şi jumătate.
— Nu mai spune! Şi ce zi e astăzi?
— Miercuri, doisprezece iunie. De când beţi?
— De vreo treizeci de ani, hohoti Lucien, clătinându-şi paharul cu cuburi de gheaţă.
— Vreau să spun, de când beţi astăzi?
— Bem de la micul dejun. Da’ ce contează?
— Mai lucrează?
— Acum e la pensie.
— A cerut el să iasă?
— Vrei să spui, dacă mai are dreptul să profeseze?
— Da.
— Normal. Are toate acreditările necesare în regulă.
— Aşa cum arată şi el, nu-i aşa?
— Băutura l-a dat gata. Băutura şi pensiile alimentare. M-am ocupat de trei divorţuri de-ale lui. Ajunsese să dea tot ce câştiga pentru pensii alimentare şi întreţinerea nevestelor. Aşa că s-a lăsat de profesie.
— Cum se descurcă?
— Păi, a reuşit să se ascundă, într-un fel, de neveste şi de avocaţii hrăpăreţi. N-are probleme.
— Asta mi se pare şi mie!
— Face ceva comerţ cu droguri. De fapt, e prea mult spus „droguri”. Vinde narcotice uşoare pe care poate să le prescrie fără necazuri. Nu e nimic ilegal, dar cam lipsit de etică.
— Ce face pe-aici?
— A venit în vizită. Locuieşte în Jackson, dar nu-i place deloc acolo. L-am sunat duminică după-amiază. Vrea să-l vadă pe Hailey, cât mai repede posibil. Dacă se poate, chiar mâine.
Doctorul scoase un grohăit şi se întoarse pe-o parte. Îşi întinse piciorul drept, lovindu-se într-o creangă din tufe. Scaunul se clătină şi doctorul căzu. Se lovi cu capul de podeaua de lemn, iar piciorul îi rămase agăţat de spetează. Se strâmbă şi tuşi, apoi începu din nou să sforăie. Jake se repezise instinctiv spre el, dar se opri, văzând că e nevătămat şi că nici măcar nu se trezise.
— Lasă-l în pace! îi strigă Lucien, printre hohote de râs.
