— Mie mi-ar plăcea să-i prind. Dacă nu punem mâna pe ei acum, au să mai încerce o dată. Şi data viitoare nu se ştie dacă ne mai anunţă.

Carla se îmbrăcă în pripă, pe întuneric. Era înspăimântată. Jake o aduse pe Hanna, o aşeză pe canapea unde adormi imediat. Carla îşi ţinea capul în mâini şi se uita la Jake, care îşi încărca puşca.

— Mă duc sus, în camera de primire. Să nu aprinzi lumina. Locul e înconjurat de poliţişti, aşa că să nu-ţi faci nicio grijă.

— Să nu-mi fac griji! Eşti nebun?

— Încearcă să adormi din nou.

— Să mă culc! Jake, cred că nu mai eşti în toate minţile!

Aşteptarea nu fu lungă. Ozzie care pândea în tufişurile din faţa casei îl văzu primul: era un tip care mergea degajat pe stradă, în mână cu o cutie sau un geamantan mic, nu se vedea prea bine. Când se apropie cam la două case, părăsi strada, îndreptându-se spre grădiniţa vecinilor. Ozzie îşi scoase repede pistolul şi bastonul de cauciuc, urmărindu-l atent pe omul care se îndrepta acum spre el. Jake îl ochi cu carabina. Pirtle se strecura ca un şarpe printre tufişuri, gata de atac.

Deocamdată, silueta coti pe lângă casa lui Jake şi aşeză geamantanul sub fereastra dormitorului. În momentul în care se întoarse s-o ia la fugă, fu lovit puternic în urechea dreaptă de bastonul poliţistului. Gemu de durere şi căzu la pământ.

— L-am prins! strigă Ozzie.

Pirtle şi Nesbit apărură în fugă, de după casă. Jake coborî scările liniştit.

— Mă întorc imediat, îi spuse el Carlei.

Ozzie îl înşfacă pe suspect de gât şi îl aşeză lângă casă, aproape de geamantan. Era ameţit şi urechea îi atârna ruptă, ca o zdreanţă.

— Cum te cheamă? întrebă Ozzie răstit.

Omul mormăi ceva şi-şi lăsă capul în jos.

— Te-am întrebat ceva! zise Ozzie, aplecat asupra lui. Pirtle şi Nesbit stăteau lângă ei, în picioare, cu pistoalele în mâini, înlemniţi de frică. Jake se uită lung la geamantan.

— Nu-ţi spun! veni răspunsul.

Ozzie ridică bastonul şi îl izbi puternic în glezna dreaptă. Osul pârâi îngrozitor. Omul urlă şi îşi prinse piciorul în mâini. Ozzie îl mai pocni o dată, în faţă, dându-l peste cap, izbindu-l de zidul casei. Căzu într-o parte, văitându-se de durere.

Jake îngenunche lângă geamantan şi ascultă. Sări în picioare şi se dădu înapoi:

— Se-aude un ticăit! zise el încet.

Ozzie se aplecă asupra atentatorului, punându-i bastonul sub nas.

— Mai avem să-ţi punem o singură-ntrebare, înainte de a-ţi rupe toate oscioarele. Ce-i în geamantan?

Nu primi niciun răspuns.

Ozzie îl izbi, rupându-i şi cealaltă gleznă.

— Ce-i în geamantan? strigă el.

— Dinamită, veni, chinuit, răspunsul.

Lui Pirtle îi căzu pistolul din mână, iar Nesbit se sprijini moale de zidul casei. Jake se făcu alb ca varul şi genunchii începură să-i tremure. Alergă spre uşa din faţă, strigând-o pe Carla.

— Ia repede cheile maşinii! Ia cheile maşinii!

— De ce? întrebă ea repezit.

— Fă ce-ţi spun! Ia cheile maşinii şi fugi!

El o luă pe Hanna şi o duse în braţe până la automobil, punând-o pe bancheta din spate. O trase apoi pe Carla şi o obligă, aproape, să intre pe scaunul de la volanul Cutlass-ului ei.

— Pleacă şi să nu te întorci decât peste o jumătate de oră!

— Ce s-a-ntâmplat, Jake? întrebă ea.

— Îţi spun mai târziu. Acum nu e timp de explicaţii. Să te depărtezi cât mai mult de strada asta!

— Dar de ce? Ce-ai găsit?

— Dinamită.

Carla nu mai zise nimic. Ieşi de pe alee şi se pierdu în noapte.

Când se întoarse, Jake îl găsi pe atentator cu mâna stângă încătuşată, prinsă de ţeava de gaz. Gemea, înjurând. Ozzie ridică geamantanul cu grijă şi îl plasă între picioarele rupte ale ticălosului. Apoi, se retraseră cu toţii la o oarecare depărtare, privindu-l. Omul începu să se vaite, zicând printre dinţi.

— Nu ştiu s-o dezamorsez.

— Ar fi bine să-nveţi iute! spuse Jake cu un glas ceva mai puternic.

Omul închise ochii şi lăsă capul în jos. Îşi muşcă buzele şi începu să sufle rapid şi zgomotos. Faţa îi era plină de sudoare. Urechea îi atârna ca o frunză căzută.

— Daţi-mi o lanternă.

Pirtle i-o întinse pe-a lui.

— Am nevoie de ambele mâini.

— Încearcă numai cu una, zise Ozzie.

Omul atinse uşor, cu degetele, închizătoarea geamantanului.

— Să ne îndepărtăm! zise Ozzie, şi toţi alergară după colţul casei.

— Unde e soţia ta? întrebă şeriful.

— A plecat cu fetiţa. L-ai recunoscut?

— Nu, spuse Ozzie.

— Nu l-am văzut în viaţa mea, adăugă Nesbit.