— Nu-mi vine să cred.

— Treaba ta! Da’ să ştii că-i adevărat.

— De unde ai aflat?

— Am eu sursele mele.

— Cine l-a sunat?

— Să-ţi dau un exemplu. Îţi aminteşti de hoţul ăla care-a fost şerif în comitatul Van Buren? Motley? L-a prins FBI-ul, dar acum e liber. Şi are încă multă trecere în comitatul lui.

— Da, îmi amintesc de el.

— Ştiu foarte sigur că s-a dus acasă la Noose, împreună cu vreo doi amici, şi i-a spus franc să lase procesul la Clanton. Buckley i-a pus la cale.

— Şi Noose ce-a zis?

— S-au înjurat reciproc, iar Motley i-a spus judecătorului că n-o să obţină nici cincizeci de voturi, la alegerile viitoare. I-au promis c-o să anuleze buletinele cu numele lui şi că le vor completa pe cele goale, ştii tu cum se fac alegerile, în Van Buren. Iar Noose e conştient că aşa vor proceda.

— Şi de ce-şi face griji?

— Jake, nu fi prost. E un om bătrân, care nu mai poate fi decât judecător. Ţi-l imaginezi, cumva, începând să practice avocatura? Câştigă şaizeci de mii pe an şi-o să moară de foame, dacă nu mai e ales. Majoritatea judecătorilor sunt ca el. Trebuie să ţină de slujba asta cu dinţii. Iar Buckley ştie lucrul ăsta şi îi bate la cap pe toţi bigoţii din ţinut că procesul nu trebuie mutat din Clanton, pentru ca Hailey să-şi ia pedeapsa. Din acest motiv, judecătorul e strâns cu uşa.

Băură în linişte câteva minute, legănându-se amândoi în balansoarele lor. Berea era excelentă.

— Şi mai e ceva.

— În legătură cu cine?

— Cu Noose.

— Ce?

— A fost şi ameninţat. Nu din punct de vedere politic, ci cu moartea. Am auzit că face pe el de frică. A chemat poliţia să-i păzească locuinţa şi poartă pistol.

— Cunosc simţământul ăsta, murmură Jake.

— Da, am auzit.

— Ce-ai auzit?

— De chestia cu dinamita. Cine era tipul?

Jake rămase cu gura căscată. Se uită la Lucien fără expresie, alb ca varul.

— Nu pune întrebări. Mi-a spus un informator de-al meu. Cine era tipul?

— Nimeni nu ştie.

— Se pare că un profesionist.

— Mersi.

— Eşti bine-venit aici. Am cinci dormitoare.

Soarele apusese la opt şi un sfert, când Ozzie îşi parcă maşina în spatele Saab-ului, care, la rândul său, se afla în spatele Porsche-ului. Se îndreptă spre scările care duceau pe verandă. Lucien fu primul care îl văzu.

— Te salut, şerifule! rosti el cu limba împleticită.

— Bună seara, Lucien. Jake unde e?

Lucien făcu un semn cu capul spre capătul terasei, unde avocatul zăcea în balansoar.

— Trage un pui de somn, explică Lucien plin de solicitudine.

Ozzie străbătu podeaua scârţâitoare şi se opri în faţa trupului intrat, parcă, în comă. Auzi un sforăit liniştit. Îl înghionti uşor în coaste. Jake deschise ochii şi se chinui să stea în capul oaselor.

— M-a căutat Carla la birou şi m-a întrebat de tine. E foarte îngrijorată. A sunat toată după-amiaza şi nu te-a găsit. Nu ştia nimeni nimic de tine. Îi era teamă c-ai murit.

Jake se frecă la ochi, legănându-se uşor.

— Spune-i că n-am murit. Spune-i că m-ai văzut şi c-ai stat de vorbă cu mine şi că n-ai nici cea mai mică îndoială că sunt viu şi nevătămat Mai spune-i c-o sun mâine. Te rog, Ozzie, aşa să-i spui!

— Nici vorbă, băiete! Eşti om în toată firea. Sun-o tu şi spune-i! Ozzie coborî de pe verandă. N-avea niciun chef de glume. Jake se îndreptă, clătinându-se, spre uşa care ducea în încăpere.

— Unde-i telefonul? strigă el la Sallie.

În vreme ce forma numărul, îl auzi pe Lucien râzând în hohote.

26

Ultima mahmureală de care-şi amintea fusese în vremea facultăţii, cu cinci-şase ani înainte. Nu mai ştia exact data, dar senzaţia cumplită de greutate în creier, gura uscată, respiraţia anevoioasă şi arsura din ochi îi redeşteptară amintiri vii, de pe vremea când sorbea cu nesaţ din băutura aceea maronie şi gustoasă.

Îşi dădu seama că nu-i de glumit, îndată ce deschise ochiul stâng. Pleoapele celuilalt îi erau lipite şi nu le putea desface decât cu degetele. Nu îndrăzni nici să mişte. Stătea acolo, pe canapea, întins, complet îmbrăcat, cu pantofii în picioare, ascultând zgomotul acela ciudat din creier, uitându-se la ventilatorul din tavan care se rotea uşor. Îi era greaţă. Ceafa îl durea, pentru că nu avea pernă. Picioarele îi zvâcneau din cauza pantofilor. Burta îi ghiorăia şi-i venea să vomite. În momentul acela, moartea ar fi fost o binecuvântare.

Jake avea probleme mari după beţie, pentru că nu putea să doarmă până nu-şi revenea. Odată ce deschidea ochii şi începea să-i vâjâie capul, somnul refuza să mai vină. Nu putuse niciodată să înţeleagă acest lucru. Prietenii lui de la facultate puteau dormi zile-n şir după beţie. El, însă, niciodată. Abia dacă reuşea să se odihnească vreo câteva ore după ultimul pahar.

De ce zece, cincisprezece sau chiar douăzeci? Pierduse, oricum, şirul. După a şasea bere, nu le mai simţea gustul şi, din acel moment, nu mai bea decât de dragul de a se îmbăta. Lucien se arătase plin de solicitudine. O trimisese pe Sallie la magazin să cumpere o ladă întreagă de bere Coors, pe care o plătise el, cu mult drag, şi, apoi, îl încurajase pe Jake să bea. Mai rămăseseră doar câteva cutii. Totul se întâmplase numai din cauza lui Lucien.

Îşi mişcă picioarele, unul câte unul, şi le puse cu greutate în pământ. Îşi frecă uşor tâmplele, fără niciun folos. Trase adânc aer în piept, dar inima îi bătea cu putere, pompând mai mult sânge în creier, alimentând „ciocanele” minuscule care făceau zgomotul acela infernal. Trebuia să bea apă. Limba i se uscase de tot, aşa că-i venea să stea cu gura deschisă, precum câinii, vara. O, Doamne, de ce?

Se ridică încet, cu grijă şi se târî până în bucătărie. Becul de deasupra sobei avea un abajur destul de mare, şi totuşi lumina îi străpungea ochii. Şi-i frecă şi încercă să şi-i cureţe cu degetele lui urât mirositoare. Bău încet apa caldă, care i se prelinse pe lângă colţurile gurii. Nu-i păsa. Sallie va şterge podeaua. Ceasul de pe masă arăta două şi jumătate. Luându-şi avânt, traversă camera de zi şi ieşi pe verandă. Era plină încă de cutii goale de bere. De ce?

Făcu un duş fierbinte la el la birou, timp de o oră. Nu-i mai venea să iasă. Scăpă de unele mici dureri, dar ameţeala violentă din creier nu se domoli. Îşi aminti că, într-o astfel de situaţie, pe vremea când era student, reuşise să-şi amelioreze starea bând încă o bere. Dar acum, îi venea să vomite numai când se gândea la băutură. Se întinse pe masa de şedinţe, numai în chiloţi, şi îşi dori să moară. Avea o asigurare pe viaţă destul de mare. Aşa că nu s-ar fi atins nimeni de casa lui. Noul avocat putea obţine o amânare a procesului. Nu mai erau decât nouă zile. Timpul îl presa, devenise preţios, iar el irosise o zi cu beţia lui nesăbuită. Apoi se gândi la Carla. Capul începu să-i vâjâie şi mai tare. Încercase să pară treaz la telefon. Îi spusese că studiase toată după-amiaza, împreună cu Lucien, nişte cazuri de iresponsabilitate şi că a vrut să sune mai devreme, însă nu mersese telefonul. Dar limba i se îngroşase, iar cuvintele-i ieşeau greu din gură, aşa că ea îşi dăduse seama că e beat. Se înfuriase, dar se controlase. Îl întrebase dacă mai aveau casa, iar el îi răspunse da şi fu singurul lucru pe care îl crezu, din tot ceea ce-i spusese el.

Pe la şase şi jumătate, o sună din nou. Se gândea că o va impresiona dacă îi va spune că a stat toată noaptea la birou şi a lucrat. Dar n-a fost aşa. Încercă din greu să pară vesel, dar nici asta nu ţinu.

— Cum te simţi? insistă ea.