— Chiar crezi tot ce citeşti?

— Nu.

— Bine. Ca să-ţi spun, azi-noapte m-am făcut cui şi-am dat la boboci toată dimineaţa.

Fata râse amuzată.

— Ce bei, de obicei?

— Nici nu-mi mai aduc aminte. De fapt, pân-aseară, uitasem cu totul ce-mi place. N-am mai băut din studenţie, şi sper să n-o mai fac vreodată. Uitasem ce rău e după.

— De ce beau avocaţii aşa mult?

— Învaţă asta de la facultate. Tatăl tău bea?

— Glumeşti?! Doar suntem catolici!

— Tu bei?

— Bineînţeles! Tot timpul, zise ea cu mândrie.

— Atunci vei fi o avocată grozavă!

Jake amestecă prafurile într-un pahar cu apă cu gheaţă şi le înghiţi pe nerăsuflate. Se strâmbă şi se şterse la gură. Fata îl urmărea cu un zâmbet amuzat.

— Ce-o să spună soţia ta?

— În legătură cu ce?

— Cu beţia.

— Nu ştie. M-a părăsit ieri-dimineaţă.

— Îmi pare rău.

— S-a dus la părinţii ei, până după proces. Am primit telefoane anonime de ameninţare cu moartea, iar ieri-dimineaţă ne-au pus dinamită la fereastra dormitorului. Poliţia a aflat la timp şi i-a prins. Se pare că e mâna Klan-ului. Era, acolo, suficientă dinamită pentru a ne distruge casa şi a ne omorî pe toţi. Cred că ăsta-i un motiv serios pentru a te îmbăta.

— Îmi pare rău.

— Slujba pe care tocmai ai obţinut-o e foarte periculoasă. E bine să ştii de la început.

— Am mai fost ameninţată. Vara trecută, la Dothan, Alabama, am apărat doi adolescenţi negri, acuzaţi de sodomizarea şi de strangularea unei bătrâne albe, de optzeci de ani. Niciun avocat din tot statul n-a vrut să ia cazul, aşa că au chemat Liga de Apărare. Am fost primiţi în oraş ca nişte intruşi, gata să fim linşaţi la orice colţ de stradă. În viaţa mea nu m-am simţit atât de duşmănită. Locuiam ascunşi într-un motel dintr-un oraş vecin, unde ne-am simţit în siguranţă, până-ntr-o seară, când m-au atacat doi bărbaţi în hol şi-au încercat să mă răpească.

— Şi cum ai scăpat?

— Port totdeauna la mine un pistolaş şi i-am convins că ştiu să mă folosesc de el. Mi l-a dat tata, când am împlinit cincisprezece ani. Am şi permis de portarmă.

— Trebuie să fie un tip nemaipomenit, tatăl tău.

— S-a atentat la viaţa lui de nenumărate ori. Se ocupă de cazurile cele mai controversate, de genul celor despre care citeşti în ziare, unde opinia publică cere spânzurarea imediată a inculpatului, fără proces şi fără avocat. Asta îl pasionează pe el. E însoţit permanent de o gardă de corp.

— Mare lucru! Şi eu am unul. Îl cheamă Nesbit şi nu e-n stare să nimerească niciun elefant! Mi l-au pus, ieri, la dispoziţie.

Sosi şi mâncarea. Fata dădu la o parte roşiile şi ceapa şi-i oferi lui Jake cartofii prăjiţi. Ciugulea ca o păsărică, în vreme ce grăsimea îi picura în farfurie. După fiecare înghiţitură, se ştergea la gură. Faţa îi era plăcută şi avea o expresie caldă, pe care se citea nonconformismul. Jake îşi dădu seama că nu e proastă deloc. Nu se farda. Nici n-avea nevoie. Nu era frumoasă, dar nici nu căuta să fie. Avea tenul palid al oamenilor cu părul roşcat, punctat ici-colo de câte un pistrui. Nasul îi era mic şi ascuţit, iar când râdea, făcea gropiţe. Avea un zâmbet provocator şi misterios. Ochii de un verde metalic deveneau ficşi când începea să vorbească. Avea o faţă inteligentă, extrem de atrăgătoare. Jake mesteca, încercând să nu se uite în ochii ei. Mâncarea grea îi drese stomacul şi, pentru prima oară după beţie, îşi dori să trăiască.

— Spune-mi, de ce ai ales Ole Miss? întrebă el.

— Au o şcoală bună.

— Şi eu am studiat acolo. Dar nu prea vin studenţi eminenţi din nord. De obicei, se duc la Ivy League.

— Tata nu-i poate suferi pe cei de la Ivy League. Pe vremea când şi-a făcut studiile acolo, era foarte sărac şi a fost adesea umilit de avocaţii bogaţi, de familie bună. Acum, râde de ei. Mi-a spus să mă duc oriunde, în ţara asta, să studiez, numai la Ivy League, nu, că nu-mi dă niciun ban! Apoi, mai era şi mama, cu poveştile ei fermecătoare despre regiunile din sud. Am vrut să mă conving singură. În afară de aceasta, cei de-aici sunt hotărâţi să practice în continuare pedeapsa cu moartea, aşa că, mai mult ca sigur, mă voi stabili aici.

— De ce eşti atât de pornită împotriva pedepsei cu moartea?

— Ce, tu nu eşti?

— Nu. Eu sunt chiar pentru.

— Incredibil! Şi asta o spune avocatul unui criminal!

— Mi-aş dori să ne întoarcem la execuţiile publice, de pe pajiştea din faţa tribunalelor!

— Râzi de mine, nu-i aşa?

— Deloc.

Fata se opri din mâncat. Zâmbetul de pe buze îi dispăru. Ochii îi străluciră ameninţători şi încercă să descopere o urmă de slăbiciune pe faţa lui.

— Chiar vorbeşti serios?

— Foarte. Necazul cu pedeapsa capitală e că n-o aplicăm destul.

— I-ai spus asta şi domnului Hailey?

— Domnul Hailey nu merită pedeapsa cu moartea. Dar cei doi care i-au violat fetiţa, da.

— Înţeleg. Pe ce criterii stabileşti cine merită şi cine nu să fie omorât?

— Foarte simplu. Studiez fapta şi criminalul. Dacă ai de-a face cu un traficant de droguri care-a omorât un ofiţer de poliţie, atunci îl trimiţi la camera de gazare. Dacă e un vagabond care violează o fetiţă de trei ani şi-o sufocă apoi într-o groapă cu noroi, moartea lui înseamnă o uşurare pentru toată lumea. Dacă e vorba de un evadat care ajunge la o fermă şi torturează nişte bătrâni, apoi le dă foc, nimic mai potrivit ca scaunul electric. Iar când doi ticăloşi violează un copil de zece ani, apoi îi rup maxilarul cu cizmele lor ascuţite de cowboy, singura plăcere care-ţi mai rămâne e să-i auzi văicărindu-se în camera de gazare. Deci, e foarte simplu.

— E o barbarie!

— Astfel de crime sunt barbare. Moartea e prea frumoasă pentru oameni de genul ăsta.

— Şi dacă domnul Hailey va fi condamnat la moarte?

— Dacă se întâmplă aşa ceva, următorii zece ani mi-i voi petrece făcând apeluri şi luptând din răsputeri să-i salvez viaţa. Iar dacă nu voi reuşi, în momentul în care va fi pus pe scaunul electric voi veni în faţa închisorii împreună cu toţi iezuiţii şi cu alte suflete nobile, şi vom mărşălui cu lumânări aprinse în mână, cântând imnuri de slavă. Apoi, voi sta alături de copiii şi de văduva lui, lângă mormântul din cimitir, şi voi blestema ceasul în care l-am cunoscut.