— Ai asistat, vreodată, la o execuţie?

— Nu, după câte-mi amintesc!

— Eu am asistat la două. Cred că ţi-ai schimba părerea, dacă ai vedea vreuna.

— Bun. Atunci, nu voi asista la niciuna.

— E un lucru oribil.

— Erau şi familiile victimelor de faţă?

— Da, în ambele cazuri.

— Erau şi ei îngroziţi? Şi-au schimbat cumva atitudinea? Bineînţeles că nu! Coşmarul lor luase sfârşit.

— Sunt surprinsă că gândeşti aşa.

— Iar eu sunt uimit când întâlnesc oameni ca tine. Cum poţi risipi atâta energie, să încerci să salvezi nişte oameni care şi-au „cerşit” condamnarea la moarte şi au obţinut-o, conform legii?

— Care lege? De exemplu, în Massachusetts nu există aşa ceva.

— Nu mai spune! La ce te poţi aştepta de la un stat ca ăsta? Voi aţi fost totdeauna în contradicţie cu restul ţării.

Nici nu se mai gândeau la chiftelele cu brânză. Vorbeau din ce în ce mai tare. Jake se uită în jur şi observă că erau priviţi. Ellen zâmbi din nou şi-i luă o rondea de ceapă din farfurie.

— Ce părere ai de ACLU? întrebă ea, ronţăind.

— Sunt convins că ai legitimaţia de membru în geantă.

— Aşa e.

— Atunci, eşti concediată.

— M-am înscris în ACLU de la şaisprezece ani.

— Aşa târziu? Bănuiesc c-ai fost ultima din cercetaşele de la tine, din şcoală, care a aderat la organizaţie.

— N-ai niciun pic de respect pentru Carta Drepturilor Omului?

— O ador! Îi dispreţuiesc, însă, pe judecătorii care o interpretează. Mănâncă!

Îşi terminară chiftelele liniştiţi, uitându-se, pe furiş, unul la altul. Jake comandă cafea şi încă două prafuri pentru dureri de cap.

— Ei, şi cum facem să câştigăm acest caz?

— Noi?

— Mai lucrez încă pentru tine, nu-i aşa?

— Sigur. Numai că vreau să-ţi reamintesc că eu sunt şeful, iar tu, subalternul.

— S-a făcut, şefu’! Care-i strategia?

— Tu, cum ai proceda?

— Păi, din ceea ce ştiu, clientul nostru şi-a plănuit cu grijă omorul şi i-a ucis pe cei doi cu sânge rece, la şase zile după viol. Se pare că ştia bine ce face.

— Aşa e.

— Înseamnă că nu avem nicio modalitate de apărare. Aşa că vei cere pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, ca să scape de camera de gazare.

— Trebuie să recunosc, eşti o adevărată luptătoare.

— Glumeam. Singura noastră şansă e pledoaria bazată pe iresponsabilitate. Şi lucrul ăsta pare imposibil de demonstrat.

— Cunoşti regulamentul M’Naghten? întrebă Jake.

— Da. Avem un psihiatru?

— Oarecum. Va spune tot ce vrem noi, dacă nu cumva se îmbată la proces. Va fi greu să-l împiedicăm.

— Nu trăiesc decât pentru noile încercări pe care mi le oferă sala de tribunal.

— Bine, atunci, Row Ark, să ne apucăm de lucru. Ia un şerveţel. Şeful tău îţi dictează nişte instrucţiuni.

Fata se conformă.

— Vreau un rezumat al tuturor deciziilor luate, după regulamentul M’Naghten, de Curtea Supremă a statului Mississippi, în ultimii cincizeci de ani. S-ar putea să fie vreo sută. În 1976, a avut loc celebrul caz Hill, când s-a optat pentru o definire mai liberală a iresponsabilităţii. Să-mi faci un rezumat scurt, nu mai mult de douăzeci de pagini. Ştii să baţi la maşină?

— Nouăzeci de cuvinte pe minut.

— Eram sigur. Aş vrea să fie gata miercuri.

— S-a făcut.

— Mai sunt câteva lucruri pe care aş vrea să le pun la punct. Ai văzut fotografiile celor doi, după ce-au fost împuşcaţi? Ar trebui să găseşti o modalitate să nu apară în faţa juraţilor.

— Nu va fi simplu.

— Violul este punctul forte în apărarea asta. Vreau ca juriul să aibă cât mai multe detalii. Lucrul ăsta trebuie bine studiat. Am vreo trei cazuri de la care putem porni şi cred că-i putem demonstra lui Noose că violul e relevant.

— Bun. Altceva?

— Nu ştiu încă ce să-ţi spun. Să mă mai limpezesc puţin. Deocamdată, atât.

— Mă prezint luni la serviciu?

— Da, dar nu înainte de ora nouă. Ţin să fiu lăsat în pace, dimineaţa.