— Ai pretenţii la o anumită ţinută?

— E bine aşa, cum eşti.

— În jeans, fără şosete?

— Mai am o angajată, o secretară, pe nume Ethel. Are şaizeci şi patru de ani, e grasă şi, din fericire, poartă sutien. N-ar fi rău s-o faci şi tu, de-acum încolo.

— Să mă mai gândesc!

— Nu vreau să mă distragă nimic de la lucru.

27

Luni, 15 iulie. Cu o săptămână înainte de judecată. Se răspândise deja vestea că procesul va avea loc la Clanton, iar lumea se pregătea de spectacol. Telefoanele sunau întruna la cele trei moteluri, pentru că ziariştii voiau să aibă confirmarea rezervărilor pe care le făcuseră. Cafenelele erau pline şi se făceau pronosticuri în legătură cu procesul. O echipă repara şi vopsea zidurile tribunalului. Ozzie îşi trimisese oamenii să tundă gazonul şi să smulgă buruienile. Bătrânii de la monumentul din Vietnam priveau curioşi toate aceste pregătiri. Gardianul care supraveghea munca le spuse să nu mai arunce mucurile de ţigară pe trotuar. Fu trimis la dracu’. Aduseră îngrăşământ special pentru gazon şi puseră în funcţiune artezienele.

Pe la ora zece, căldura era insuportabilă. Negustorii din magazinele mici, din jurul scuarului, deschiseră uşile şi puseră ventilatoarele în funcţiune. Sunară la Memphis, la Jackson şi la Chicago pentru marfă pe care s-o vândă la un preţ mai ridicat săptămâna care urma.

Noose o sună pe Jean Gillespie, grefiera de la Curtea Teritorială, şi o informă că procesul se va derula acolo. Îi dădu instrucţiuni să aleagă o sută cincizeci de candidaţi la juriu. Apărarea ceruse un grup cât mai mare de oameni, din care să fie selectaţi doisprezece, iar Noose fusese de acord. Jean îşi petrecu toată sâmbăta alegând, la întâmplare, de pe listele electorale, pe viitorii candidaţi la juriu. Scrisese o mie de fişe, cu datele personale şi cu adresa, apoi le pusese într-o cutie de carton. Ajutoarele ei începură să extragă câte una. Unul din ei era negru, celălalt alb. Fiecare scotea câte o fişă, fără să se uite, şi o punea pe masă, cu grijă. Când ajunseră la o sută cincizeci, se opriră şi numele fură bătute la maşină. Dintre aceştia aveau să fie aleşi juraţii în procesul lui Hailey. Fiecare pas în selectarea lor fusese îndrumat cu grijă de judecătorul Noose, care ştia exact ce e de făcut. Dacă juriul avea să fie alb în întregime, iar inculpatul condamnat la moarte, atunci, la apel, se vor cerceta toate etapele procedurii de alegere a juriului. Mai trecuse prin aşa ceva şi i se dăduse peste nas. De data aceasta, nu i se va putea reproşa nimic.

Numele fiecăruia era bătut într-o rubrică specială de pe lista care fu încuiată într-un fişet, până luni dimineaţa, când sosi şeriful Ozzie Walls. Primi instrucţiunile, în vreme ce bea o cafea împreună cu Jean.

— Judecătorul Noose vrea ca oamenii să fie anunţaţi, cu toţii, astăzi, între orele patru după-amiaza şi douăsprezece noaptea, zise ea.

— În regulă.

— Juraţii trebuie să se prezinte la tribunal miercuri, la ora nouă.

— Am înţeles.

— Adresele nu precizează despre ce proces este vorba şi nu trebuie să fi se spună nimic viitorilor juraţi.

— Bănuiesc că, oricum, îşi vor da seama.

— Probabil, dar Noose mi-a dat indicaţii precise în acest sens. Oamenii tăi nu au voie să dea nicio informaţie când înmânează citaţiile. De asemenea, numele juraţilor trebuie să rămână secrete, cel puţin până miercuri. Nu mă întreba de ce. E ordinul lui Noose.

Ozzie bătu cu palma în teancul de hârtii.

— Câte sunt aici?

— O sută cincizeci.

— Aşa multe?

— E un caz important. Aşa a ordonat Noose.

— Va trebui să-mi folosesc toţi oamenii, ca să le-mpart.

— Îmi pare rău.

— Ei, dacă aşa vrea domnul judecător…

Ozzie plecă. După câteva secunde, apăru Jake şi începu să flirteze cu secretarele şi să-i zâmbească grefierei. O urmă în birou şi închise uşa în urma lui.

— Ştiu de ce-ai venit, dar nu pot să ţi-o dau, zise ea sever.

— Te rog dă-mi lista, Jean.

— Nu pot, până miercuri. Aşa mi-a ordonat Noose.

— Până miercuri? De ce?

— Nu ştiu. Dar Omar a fost foarte categoric.

— Dă-mi lista, Jean.

— Jake, n-am cum. Vrei să dau de bucluc?

— N-o să dai de bucluc, pentru că n-o să ştie nimeni. Pot să păstrez un secret, zise el serios. Jean, dă-mi lista aia nenorocită.

— Jake, pur şi simplu mi-e imposibil.

— Am nevoie de ea acum. Nu pot aştepta până miercuri. Am foarte mult de lucru.

— Mi se pare necinstit faţă de Buckley, zise ea slab.

— Să-l ia naiba pe Buckley! Ai impresia că el joacă cinstit? E un şarpe şi ştiu că nu-l simpatizezi mai mult ca mine.

— Poate chiar mai puţin.

— Dă-mi lista, Jean!

— Uite ce-i, Jake, noi doi am fost totdeauna foarte apropiaţi. Mă gândesc la tine mai mult decât la oricare alt avocat pe care îl cunosc. Când am avut necazuri cu fiul meu, am apelat la tine. Am încredere în tine şi doresc din tot sufletul să câştigi acest caz. Dar nu pot să nesocotesc ordinele judecătorului.

— Cine te-a ajutat să fii aleasă ultima oară, eu sau Buckley?

— Hai, Jake…

— Cine ţi-a salvat fiul de închisoare, eu sau Buckley?

— Te rog!

— Cine a încercat să-ţi bage fiul la puşcărie, eu sau Buckley?

— Nu e frumos ce faci, Jake.

— Cine a luat apărarea soţului tău, când toţi au vrut să-l dea afară din biserică pentru greşeala aceea de contabilitate?

— Nu e vorba de lipsă de loialitate, Jake. Te iubesc şi pe tine şi pe Carla şi pe Hanna, dar nu pot s-o fac.