— Şi asta, de când aţi preluat cazul Hailey. Nu vă mai gândiţi la altceva. Vă obsedează. O să ne ducă la faliment!

— La câte din facturi ai întârziat cu plata?

— La mai multe.

— De fapt, ca de obicei, nu-i aşa?

— Aşa e. Dar luna viitoare? Mai sunt patru săptămâni până la proces.

— Taci din gură, Ethel! Dacă nu mai rezişti, atunci n-ai decât să pleci. Iar dacă nu te potoleşti, să ştii că te dau afară!

— V-ar plăcea să mă concediaţi, nu-i aşa?

— Nici nu-mi pasă!

Ethel era o femeie dură, puternică. Paisprezece ani petrecuţi alături de Lucien o căliseră şi fizic şi psihic, dar rămăsese, totuşi, femeie. Aşa că, în momentul acela, buzele începură să-i tremure şi o podidiră lacrimile. Lăsă capul în jos.

— Îmi pare rău, murmură ea. Dar sunt îngrijorată.

— Îngrijorată, pentru cine?

— Pentru mine şi pentru Bud.

— Ce-i cu Bud?

— E un om foarte bolnav.

— Ştiu.

— Tensiunea îi creşte întruna. Mai ales după telefoanele alea. În ultimii cinci ani a avut trei crize şi nici acum nu se simte prea bine. E speriat. De fapt amândurora ne e teamă.

— Câte telefoane aţi primit?

— Mai multe. Ne ameninţă că ne dau foc la casă. Ne avertizează că ştiu unde locuim şi dacă Hailey va fi achitat, o să incendieze casa sau o să-i pună dinamită. Vreo doi au zis că ne omoară. Ce rău am făcut?

— Poate ar fi bine să demisionezi.

— Şi să mor de foame? Ştiţi că Bud nu mai lucrează de zece ani. Unde să mă duc să muncesc?

— Uite ce-i, Ethel, şi eu am fost ameninţat, dar n-am luat lucrul acesta în serios. I-am promis Carlei că voi renunţa la caz, dacă e vreun pericol real, aşa ca poţi fi liniştită. Spune-i şi lui Bud să nu-şi facă probleme. Ameninţările nu trebuie luate în seamă. Există tot felul de indivizi dubioşi.

— Asta mă îngrijorează şi pe mine. Oamenii sunt nebuni şi pot face orice.

— Cred că îţi faci prea multe griji. Am să-i spun lui Ozzie să fie mai atent cu casa dumitale.

— Veţi face dumneavoastră acest lucru?

— Sigur. Şi a mea e sub urmărire. Crede-mă, Ethel, nu trebuie să te sperii. Nu sunt decât nişte puşti nenorociţi.

Ea îşi sterse ochii.

— Îmi pare rău c-am plâns şi că am fost atât de iritabilă, în ultimul timp.

„Eşti iritabilă de patruzeci de ani!” gândi Jake.

— Nu-i nimic.

— Şi cu astea? zise ea, arătând facturile.

— Fac eu rost de bani, nu te nelinişti.

Willie Hastings îşi termină tura la ora zece seara şi, după ce îşi perforă fişa de pontaj, se duse direct la Hailey acasă. Era rândul lui să doarmă acolo. În fiecare noapte rămânea o rudă sau un prieten să păzească familia. Miercurea se ducea Hastings.

Nu se putea dormi cu lumina aprinsă. Tonya refuza să se apropie de pat, dacă nu ardeau toate becurile din casă. Se temea că bărbaţii aceia o pândeau din întuneric. Îi văzuse doar, de atâtea ori, târându-se spre patul ei sau furişându-se prin debarale. Le auzise vocile la fereastră şi le văzuse ochii însângeraţi, urmărind-o când se ducea la culcare. I se părea că umblă cineva prin pod, cu nişte cizme grele, de cowboy, gata s-o lovească. Ştia că sunt acolo, sus, aşteptând să adoarmă toată lumea şi s-o ducă iar în pădure. O dată pe săptămână, mama şi fratele ei mai mare urcau în pod cu o lanternă şi cu un pistol în mână.

Deci, nicio cameră din casă nu putea rămâne în întuneric, atunci când se ducea ea la culcare. Într-o noapte, se arsese un bec dintr-o cameră. Plânsese până când fratele mai mare al lui Gwen se dusese la un magazin cu program permanent şi cumpărase mai multe becuri.

Dormea cu mama ei, care o ţinea strâns în braţe, până când diavolii dispăreau în noapte. Abia atunci se refugia în lumea viselor. La început Gwen adormea greu, din cauza luminilor aprinse. Apoi, însă, se obişnuise şi reuşea să aţipească de câteva ori pe noapte. Trupuşorul de lângă ea se zbătea şi în somn.

Willie le spuse noapte bună băieţilor şi o sărută pe Tonya. Îi arătă pistolul şi-i spuse că va sta treaz pe canapea, toată noaptea. Controlă debaralele din casă. Tonya se convinse că nu era nimeni. Se retrase în braţele mamei sale şi începu să plângă uşor.

Pe la miezul nopţii, Willie îşi scoase cizmele şi se întinse pe canapea. Puse pistolul jos, pe podea. Aţipise, aproape, când auzi ţipătul. Era oribil. Înşfacă arma şi se repezi în dormitor. Tonya stătea pe pat, cu faţa la perete şi plângea, tremurând. Îi văzuse la fereastră, aşteptând-o. Gwen o îmbrăţişă. Cei trei băieţi veniră lângă pat, privind scena neputincioşi. Carl Lee Jr. se duse la fereastră, şi nu văzu nimic. În ultimele cinci săptămâni trecuseră de multe ori prin aşa ceva şi ştiau că n-au cum s-o liniştească.

Gwen o mângâie şi-i culcă uşor capul pe pernă.

— Nu-i nimic, fetiţa mea, mama şi unchiul Willie sunt aici, cu tine. Nimeni n-o să-ţi facă vreun rău. Fii liniştită.

Ceru ca unchiul Willie să stea la fereastră, cu arma în mână, să îi pândească pe ticăloşi, iar fraţii ei să doarmă la picioarele patului. Se conformară cu toţii. Gemu o vreme, apoi se calmă.

Willie aşteptă până se liniştiră. Îi luă, pe rând, în braţe pe băieţi şi-i duse în camera lor, apoi aşteptă, lângă fereastră, ivirea zorilor.

Vineri, Jake şi Atcavage se întâlniră la Claude, pentru a lua masa de prânz împreună. Comandară costiţă şi salată de varză. Localul era aglomerat, ca de obicei, dar cel puţin nu se vedea niciun străin prin preajmă. Obişnuiţii casei stăteau de vorbă, ca în vremurile bune. Claude era în vervă, boscorodindu-i pe toţi clienţii lui fideli. Avea talentul rar de a te înjura într-un mod care îţi făcea plăcere.

Atcavage asistase la audierea de schimbare a instanţei, ca martor de rezervă. Banca nu prea fusese de acord, iar Jake nu voia să-i producă neplăceri. Bancherii aveau o teamă organică de sălile de tribunal, aşa că avocatul îl admiră pe prietenul său că îşi învinsese fobia şi venise, totuşi, să asiste la audiere.

Era primul bancher din istoria comitatului Ford care a avut curajul să apară la tribunal, din propria lui voinţă. Jake era mândru de el.

Claude se învârtea încolo şi încoace, spunându-le că mai aveau doar zece minute, aşa că mai bine ar tăcea şi-ar mânca.

Jake îşi termină costiţa şi făcu o strâmbătură.

— Spune, Stan, pentru că tot veni vorba, ce-ar fi să-mi împrumuţi cinci mii, pentru nouăzeci de zile, fără garanţie!

— Da’ cine a adus vorba de împrumuturi?

— Tu ai amintit de bănci…

— Parcă îl luasem în pene pe Buckley, nu altceva.