— Da, Ozzie. Suntem foarte mândri de el, nu-i aşa?
— Da. E un om bun.
Carl Lee îl studie pe bătrânelul acesta fragil şi firav, sprijinit în baston. Trupul îi era slăbit şi obosit, dar mintea nu-şi pierduse ascuţimea, iar vocea răsuna puternic şi plăcut.
— Şi de tine suntem mândri, Carl Lee. Nu sunt adeptul violenţei, dar uneori mi se pare necesară. Ai făcut o faptă bună, fiule.
— Da, răspunse Carl Lee, neştiind exact ce să zică.
— Cred că te-ntrebi de ce am venit aici.
Caii Lee încuviinţă. Reverendul bătu uşor cu bastonul în podea.
— Sunt îngrijorat de soarta ta. Toată comunitatea negrilor e neliniştită. Dacă ai fi fost alb, mai mult ca sigur că ai fi fost achitat. Violarea unui copil e un lucru oribil, aşa că răzbunarea unui tată era cu totul firească. A unui tată alb, însă. Unul negru trezeşte aceeaşi înţelegere din partea oamenilor de culoare. Dar ce ne facem dacă juriul e compus din albi? Şansele nu sunt aceleaşi. Înţelegi?
— Cred că da.
— Juriul e foarte important. Trebuie să aleagă între vinovăţie şi inocenţă, între libertate şi închisoare, între viaţă şi moarte. Doisprezece oameni de nivel mediu care nu înţeleg prea bine legea şi sunt intimidaţi de proces hotărăsc soarta unui inculpat. Mi se pare un sistem fragil.
— Da, Sfinţia Voastră.
— Achitarea ta de un juriu alb va însemna o mare victorie a negrilor din Mississippi. Şi nu numai a celor de aici. Cazul tău e privit cu interes de toată lumea.
— Am făcut ceea ce trebuia să fac.
— Exact. Ai făcut ce-ai crezut că e drept. S-a făcut dreptate, deşi a fost un act brutal, oribil. Îţi spun eu, şi negrii şi albii gândesc astfel. Dar întrebarea e: vei fi tratat sau nu ca un om de culoare?
— Şi dacă mă condamnă?
— Asta ar fi o altă palmă pentru noi; un simbol al rasismului adânc implantat în conştiinţele lor, al vechilor prejudecăţi, al urii. Ar fi un dezastru. Nu trebuie să fii condamnat.
— Încerc să fac tot ce pot pentru asta.
— Oare? Să stăm puţin de vorbă despre avocatul tău.
Carl Lee încuviinţă.
— Te-ai întâlnit cu el?
— Nu, zise Hailey, lăsând capul în jos şi frecându-se la ochi. L-aţi cunoscut?
— Da.
— Da? Când?
— La Memphis, în 1968. Eram cu dr. King. Marsharfsky îi apăra pe gunoierii aflaţi în grevă, care intraseră în conflict cu municipalitatea. I-a cerut lui Martin Luther King să părăsească oraşul, sub motiv că face agitaţie în rândul populaţiei albe şi îi incită pe negri, şi că îngreuiază astfel negocierile. L-a înjurat chiar, bineînţeles, când erau singuri. Era arogant şi cu mult tupeu. Bănuiam că are de gând să-i „vândă” pe gunoieri. Şi cred c-aveam dreptate.
Carl Lee respiră adânc şi îşi frecă tâmplele.
— I-am urmărit ascensiunea, continuă reverendul. Şi-a făcut un nume apărându-i pe toţi gangsterii, hoţii şi codoşii. I-a scos pe câţiva din încurcătură, dar pe nedrept, pentru că erau cu toţii vinovaţi. Niciunul din clienţii lui nu e curat. Din cauza asta sunt îngrijorat pentru tine. Mi-e teamă că vei fi considerat vinovat, numai din cauza reputaţiei lui.
Carl Lee se chirci şi mai tare, cu coatele pe genunchi.
— Cine v-a spus să veniţi aici? întrebă el moale.
— Un prieten mai vechi.
— Cine?
— Cineva care e la fel de îngrijorat de soarta ta, ca noi toţi.
— E cel mai bun avocat din Memphis.
— Aici nu suntem la Memphis, aşa-i?
— E expert criminalist.
— Asta pentru că s-ar putea ca el însuşi să fie un criminal.
Carl Lee se ridică brusc, făcu doi paşi şi se întoarse cu spatele la reverend.
— El nu mă costă niciun ban.
— Onorariul lui nu mai are nicio importanţă, dacă vei fi condamnat la moarte.
Câteva momente nu mai scoaseră niciun cuvânt. Într-un târziu, reverendul se sprijini în baston şi se ridică.
— Am vorbit destul. E timpul să plec. Mult noroc, Carl Lee.
