— Prin urmare, sistemul juridic nu funcţionează prea bine când e vorba de negri?
— Aţi stat de vorbă cu Raymond Hughes?
— Nu. Cine e?
— A candidat pentru postul de şerif, la alegerile trecute, alături de Ozzie care e negru. Hughes e alb. Dacă-mi amintesc bine, a obţinut cam treizeci la sută, într-un comitat în care albii sunt majoritari în proporţie de şaptezeci şi patru la sută. De ce nu-l întrebaţi pe domnul Hughes dacă sistemul funcţionează aici în defavoarea negrilor?
— Mă refeream la sistemul judiciar.
— E acelaşi lucru. Cine crezi că face parte din juriu? Aceiaşi oameni care au fost înscrişi pe listele de alegători.
— Dacă domnul Hailey va fi probabil condamnat, iar un alb nu, cum explicaţi că sistemul acţionează asupra amândurora în acelaşi fel?
— Păi, nu acţionează la fel.
— Cred că nu vă mai înţeleg.
— Sistemul reflectă societatea, care nu e totdeauna corectă. Dar nu se deosebeşte cu nimic de cea din New York, din Massachusetts sau din California. Sistemul e peste tot marcat de subiectivismul uman.
— Şi credeţi că domnul Hailey va fi tratat la fel de corect aici, ca la New York?
— Vreau să spun că la New York există tot atâta discriminare rasială ca în Mississippi. Şi în şcolile noastre elevii albi învaţă alături de cei negri.
— Da, prin hotărâre judecătorească.
— Sigur că da. Dar ce-aveţi de spus în legătură cu sistemul juridic din New York? Ani de zile, fariseii de acolo ne-au arătat cu degetul şi ne-au cerut să nu mai facem discriminări rasiale. Ne-am conformat până la urmă şi n-a fost sfârşitul lumii. Dar dumneavoastră aţi ignorat cu bună ştiinţă neregulile care se petrec în şcoli, în sistemul de votare. Juriile dumneavoastră sunt constituite numai din albi, la fel şi personalul din primării. Recunosc, noi am greşit şi am plătit al naibii pentru asta. Dar am tras o mulţime de învăţăminte şi, deşi ne mişcăm încet şi anevoios, cel puţin ne dăm toată silinţa. Dumneavoastră ne arătaţi însă în continuare cu degetul.
— N-am avut intenţia să reactualizez bătălia de la Gettysburg.
— Îmi pare rău. Ce să-ţi spun? Încă nu ştiu ce strategie de apărare voi aborda. Sincer, e prea devreme să discutăm despre acest lucru. La urma urmei, Hailey nici n-a fost acuzat încă.
— Cu siguranţă, va fi, nu-i aşa?
— Cu siguranţă încă nu ştim, dar e foarte posibil. Când veţi publica interviul acesta?
— Cred că duminică.
— De fapt, n-are importanţă. Aici nu cumpără nimeni ziarul la care lucrezi. Da, va fi acuzat.
Mekittrick aruncă o privire la ceas, iar Jake opri casetofonul.
— Uite ce-i, să nu crezi că-s băiat rău, zise Mekittrick. Hai să terminăm interviul la o bere.
— Să nu consemnezi asta, dar eu nu beau. Accept însă invitaţia dumitale.
Biserica prezbiteriană se afla chiar în faţa celei mai importante biserici metodiste unite din Clanton. Amândouă erau vizibile din unghiul în care se situa marea biserică baptistă. Enoriaşii acesteia din urmă erau mai numeroşi şi mai bogaţi, dar prezbiterienii şi metodiştii terminau postul duminical mai devreme şi ajungeau la restaurant înaintea baptiştilor. Aceştia soseau acolo pe la douăsprezece şi jumătate şi erau nevoiţi să stea la coadă, privindu-i pe ceilalţi cum mănâncă şi le fac semne ironice.
Jake se bucura că nu e baptist. Îi considera pe aceştia puţin cam habotnici şi nu agrea deloc slujba lor de duminică seara. Carla fusese baptistă, iar Jake, metodist. Pe vremea când îi făcea curte, ajunseseră la un compromis, trecând amândoi la prezbiterieni. Erau mulţumiţi de noua lor biserică şi nu prea lipseau de la slujbă. În duminica aceea, se aşezară în strana lor cu Hanna dormitând între ei, fără să asculte predica. Jake se uita la pastor şi îşi imagina cum îl va înfrunta pe Buckley la tribunal, în faţa a doisprezece cetăţeni onorabili şi a publicului. Carla îl privea, pe predicator, gândindu-se la felul în care avea să schimbe aspectul sufrageriei. Cei din jur se uitau pe furiş la Jake, ca la o personalitate. Văzu câteva feţe necunoscute şi, judecând după insistenţa cu care îl priveau, îşi dădu seama că erau reporteri.
— Mi-a plăcut mult predica, minţi Jake, dând mâna cu prelatul, la ieşire.
— Mă bucur că te văd, Jake, îi răspunse reverendul. Te-am urmărit toată săptămâna la televizor. Copiii mei au fost entuziasmaţi când ai apărut.
— Mulţumesc. Roagă-te pentru noi.
Plecară să mănânce la Karaway, la părinţii lui Jake. Gene şi Eva Brigance locuiau în vechiul cămin părintesc. Casa se întindea pe o suprafaţă mare, în mijlocul unui teren împădurit, de vreo cinci pogoane, chiar în centrul localităţii. Se afla aproape de strada principală şi de şcoala unde învăţaseră Jake şi sora lui, vreme de doisprezece ani. Ambii părinţi erau pensionari, dar destul de tineri să străbată ţara în lung şi-n lat, în fiecare vară. Aveau un singur fiu, pe Jake, şi o fată mai mare, care locuia la New Orleans.
Tipic pentru cei din sud, pregătiseră carne friptă, legume şi zarzavaturi proaspete din grădină – fierte, coapte sau crude, chifle şi fursecuri de casă, două feluri de sos, pepeni verzi şi galbeni, plăcinte cu piersici şi lămâie şi cornuleţe fragede cu căpşuni. Pentru că nu reuşeau să mănânce decât foarte puţin din toate acestea, Eva şi Carla împachetau ceea ce rămânea. La Clanton, le mai ajungeau bunătăţile încă o săptămână.
— Ce mai fac părinţii tăi, Carla? o întrebă domnul Brigance, oferindu-i o chiflă.
— Bine. Am vorbit ieri cu mama.
— Sunt la Knoxville?
— Nu, au plecat pe timpul verii la Wilmington.
— Vă duceţi să-i vedeţi? întrebă Eva, în vreme ce turna ceaiul dintr-un vas vechi, de porţelan.
Carla îi aruncă o privire lui Jake, care muia nişte fasole verde în farfuria Hannei. Nu voia să aducă în discuţie cazul Hailey. Începând cu ziua de luni, nu trecuse masă la care să nu se abordeze acest subiect, iar Jake era sătul să tot răspundă la aceleaşi întrebări.
— Da, aşa aveam de gând. Depinde de programul lui Jake. S-ar putea să aibă o vară cam încărcată.
— Am auzit şi noi, zise Eva rar, pe un ton indiferent, ca şi cum ar fi vrut să-i reamintească fiului ei că nu i-a mai sunat de mult.
— Aveţi telefonul defect, băiete? întrebă domnul Brigance.
— Nu, am schimbat numărul.
