Lucien zâmbi şi bău din pahar.
— D’aia îţi spun că nu prea stai pe roze.
Jake îşi puse paharul cu ceai pe masă şi se legănă uşor. Lucien savură momentul.
— Ai cam încurcat-o, mai zise el.
— Dar juriul? Ştii bine că vor ţine cu Hailey.
— Tocmai de aceea e nevoie să pledezi pentru nebunie. Trebuie să le oferi o ieşire, o cale prin care să-l poată scoate nevinovat, dacă aceasta e şi vrerea lor. Trebuie să conduci lucrurile în aşa fel încât să aibă şi ei de ce se lega. N-are importanţă convingerea lor că Hailey nu-i nebun. Ceea ce contează este ca juriul să aibă o bază legală pentru achitare, asta în cazul că doreşte s-o facă.
— Crezi că vor să-l achite?
— Unii, da. Numai că Buckley va face mult tărăboi pe chestiunea crimei cu premeditare. Şi tipul nu-i de neglijat. Le poate schimba simţămintele. O să facă din Hailey un negru oarecare, acuzat de uciderea a doi albi.
Lucien îşi clătină paharul care scoase un sunet plăcut, lovit de cuburile de gheaţă, şi rămase cu ochii aţintiţi asupra lichidului maroniu.
— Dar ajutorul de şerif? Atacul violent cu intenţia de a omorî un poliţist e o chestiune de viaţă şi de moarte. Spune-mi, cum ai de gând s-o scoţi la capăt cu asta?
— N-a fost nimic intenţionat.
— Nemaipomenit! Va fi foarte convingător când bietul băiat va compărea ca martor şi le va arăta ciotul.
— Ciotul?
— Da, ciotul. Aseară i-au amputat piciorul.
— Lui Looney?!
— Da, cel pe care l-a rănit domnul Hailey.
— Credeam că n-are nimic.
— O, da, e bine. Nu-i lipseşte decât un picior!
— De unde ştii?
— Am şi eu sursele mele.
Jake se apropie de marginea terasei şi se sprijini de o coloană. I se tăiaseră picioarele. Lucien îi potolea din nou elanul. Era expert în a găsi fisuri de fiecare dată când avea un proces. Bătrânul făcea raţionamente pentru propria-i plăcere, dar de obicei avea dreptate.
— Uite ce e, Jake. Nu intenţionez să-ţi distrug orice urmă de speranţă. Procesul acesta poate fi câştigat; greu, dar nu imposibil. Trebuie să crezi în izbânda ta. Numai să nu te avânţi prea mult. Ai stat destul de vorbă cu presa, pentru moment. E timpul să te apuci de lucru.
Lucien se duse la marginea terasei şi scuipă în tufe.
— Ţine minte, domnul Hailey e vinovat, fără doar şi poate. Toţi cei acuzaţi de crimă sunt în culpă. El, cu atât mai mult: a vrut să-şi facă singur dreptate şi a omorât doi oameni; a plănuit totul cu multă grijă. Sistemul nostru judiciar nu prevede ca fiecare să-şi facă dreptate după cum îl taie capul. E o situaţie foarte ciudată: justiţia va ieşi învingătoare, fie că pierzi, fie că nu. Cât mi-aş mai fi dorit un astfel de caz!
— Vorbeşti serios?
— Bineînţeles. Orice avocat ar visa aşa ceva. Câştigă-l şi vei ajunge celebru. Ar fi bomba secolului, în această parte de lume. Te vei îmbogăţi, Jake.
— Voi avea nevoie de ajutorul tău.
— Îl ai, oricum n-am altceva de făcut.
După cină, când Hanna se duse la culcare, Jake îi povesti Carlei despre telefoanele pe care le primise la birou. Mai fusese sunat şi în cazul celorlalte procese de omor pe care le apărase, dar nu fusese niciodată ameninţat ca acum, el şi familia lui.
— Ţi-e teamă? întrebă ea.
— Nu tocmai. Probabil nu sunt decât nişte puşti sau prieteni de-ai lui Cobb. Ţie ţi-e frică?
— M-aş fi simţit mai în siguranţă dacă n-am fi primit astfel de telefoane.
— Toată lumea se confruntă cu aşa ceva. Ozzie primeşte cu sutele. Şi Bullard şi Childers, toţi. Nu-mi fac probleme.
— Şi dacă se-ngroaşă gluma?
— Carla, nu mi-aş pune, sub niciun motiv, familia în pericol. Nu merită. Dacă văd că lucrurile iau o întorsătură nedorită, mă retrag, îţi promit.
Declaraţia lui n-o prea impresionă pe Carla.
Lester numără nouă hârtii de câte o sută de dolari şi îi puse mândru pe birou, în faţa lui Jake.
— Păi, sunt numai nouă sute. Parcă stabilisem că-mi dai o mie.
— Gwen a avut nevoie de nişte alimente.
— Sau poate tu, de nişte whisky.
