— Nu cumva sunteţi avocatul domnului Hailey? strigă unul din ei, din celălalt capăt al încăperii.

Jake continuă să-şi mănânce pâinea prăjită, fără să spună nimic.

— Sunteţi sau nu, domnule?

— Şi ce dacă sunt? izbucni Jake.

— Va fi declarat vinovat?

— Acum îmi iau micul dejun.

— Da sau nu?

— Nu comentez.

— De ce nu comentaţi?

— Pur şi simplu.

— Totuşi, de ce nu?

— Nu fac comentarii în timpul micului dejun.

— Îmi acordaţi câteva momente mai târziu?

— Da, programaţi-vă. Vă stau la dispoziţie cu şaizeci de dolari ora.

Localnicii izbucniră în râs, dar străinii nu se dădură bătuţi. Jake admise să acorde un interviu gratuit unui ziar din Memphis, Wednesday, apoi se baricadă în camera lui „secretă”, să se pregătească pentru audierea preliminară. Pe la amiază, se duse să-şi viziteze faimosul client, la închisoare. Carl Lee era odihnit şi relaxat. Văzu de la fereastra celulei forfota reporterilor, în parcare.

— Cum ţi se pare-n închisoare? întrebă Jake.

— Nu-i prea rău. Mâncarea-i bună. Iau masa cu Ozzie, în biroul lui.

— Poftim?!

— Da, da. Jucăm şi cărţi.

— Glumeşti, Carl Lee.

— Nu. Mă uit şi la televizor. Te-am văzut aseară la ştiri. Arătai nemaipomenit. Am să te fac celebru, Jake, nu-i aşa?

Avocatul nu zise nimic.

— Da’ eu când o s-apar la televizor? Nu e drept: eu am făcut crima şi tu cu Ozzie vă daţi mari.

Negrul rânji, dar Jake rămase sobru.

— O s-apari astăzi, peste vreo oră.

— Mda, am auzit că mergem la tribunal. De ce?

— Pentru audierea preliminară. Nu e mare lucru, cel puţin aşa cred. Deşi s-ar putea să fie altfel acum, din cauza televiziunii.

— Ce să le spun?

— Nimic! Să nu cumva să stai de vorbă cu cineva. Nici măcar cu judecătorul sau cu procurorul. Deocamdată ne mărginim să ascultăm ce spune fiecare, să vedem cam cum stau lucrurile. S-ar putea să aibă vreun martor ocular pe care îl vor folosi mai târziu. Ozzie îi va spune judecătorului despre puşcă şi amprente, despre Looney…

— Ce mai face Looney?

— Nu ştiu. În orice caz, nu aşa de bine cum credeam.

— Doamne, cât de rău îmi pare c-am tras în el! Nici măcar nu l-am văzut.

— Au să te acuze de atac asupra lui Looney. Oricum, audierea preliminară e doar o formalitate. Scopul este ca judecătorul să stabilească dacă există probe destule pentru a supune cazul marelui juriu. Bullard procedează totdeauna aşa. Repet, e o formalitate.

— Atunci, de ce se mai ţine?

— Putem să trecem peste această înfăţişare, replică Jake, gândindu-se la câte interviuri ar pierde. Dar e bine să vedem cam ce poziţie are procuratura.

— Păi, cred că şi pentru ei e un caz important, nu-i aşa?

— Bănuiesc că da, însă e bine să-i ascultăm. Ăsta-i scopul unei audieri preliminare, înţelegi?

— Mi se pare corect. Ai vorbit cumva astăzi cu Gwen sau cu Lester?

— Nu. I-am sunat luni seară.

— Au fost ieri pe aici şi mi-au spus că vor asista la înfăţişarea preliminară.

— Cred că vor veni mulţi astăzi, la tribunal.

Jake plecă. În parcare dădu peste reporterii care aşteptau ieşirea lui Carl Lee din închisoare, dar nu răspunse la nicio întrebare de-a lor. Era prea ocupat ca să piardă vremea cu interviurile. La unu şi jumătate se duse la tribunal şi se ascunse în biblioteca de la etajul trei.

Ozzie şi Moss Junior ţineau parcarea sub observaţie, împreună cu ceilalţi poliţişti, şi înjurau în barbă ceata de reporteri. Se făcuse două fără un sfert şi era timpul ca prizonierul să fie transportat la tribunal.

— Parcă-s nişte corbi care-aşteaptă să moară un câine la marginea drumului, zise Moss Junior, uitându-se printre jaluzele.

— Sunt ceva de speriat! adăugă Prather. Se ţin ca scaiu’. Au impresia că tot oraşul e la cheremul lor.

— Şi când te gândeşti că mai sunt încă pe-atâţia la tribunal!

Ozzie nu prea vorbea. Fusese criticat într-unul din ziare pentru lipsă intenţionată de vigilenţă, aşa că se săturase de presă. Miercuri îi dăduse afară pe reporteri de câteva ori.

— Mi-a venit o idee, spuse el.

— Ce idee? întrebă Moss Junior.

— Mai e Curtis Todd în puşcărie?