Jake îşi deschise servieta şi scoase un dosar în care avea un contract pentru servicii legale. Îşi aruncă ochii peste el, deşi îl ştia pe de rost. Aplica taxele în funcţie de client, iar negrii, în general, nu aveau cum să plătească sume mari. Uneori îi ajuta câte o rudă mai înstărită de la St. Louis sau din Chicago, dar cazurile acestea erau foarte rare. De exemplu, Lester avea un frate în California, care lucra la poştă, dar nu făcuse nimic pentru el, fie că n-a vrut, fie că n-a putut. La fel şi surorile. Carl Lee şi Gwen o duceau acceptabil, dar aveau familie numeroasă, aşa că au fost nevoiţi să-şi ipotecheze cele câteva pogoane din jurul casei, ca să-l poată plăti pe Jake pentru Lester. Taxa fusese de cinci mii, iar ei îi plătiseră jumătate înainte şi restul în rate, timp de trei ani.
Lui Jake nu-i făcea nicio plăcere să discute despre bani. I se părea partea cea mai grea. Clienţii voiau să ştie imediat cât îi va costa şi aveau tot felul de reacţii. Unii erau şocaţi, alţii înghiţeau în sec; avea şi cazuri în care clientul ieşea trântind uşa. Uneori se mai târguiau, dar majoritatea plăteau sau promiteau că vor plăti.
Jake studia dosarul cu contractul, încercând disperat să-i stabilească o taxă cât mai rezonabilă. Sigur, existau avocaţi care ar fi preluat cazul pe mai nimic, numai pentru publicitate.
Jake se gândi la cât pământ avea Carl Lee, la slujba lui, la familie şi zise, într-un târziu:
— Taxa e zece mii.
Carl Lee înţepeni.
— Dar lui Lester i-ai cerut cinci mii.
Jake se aştepta la această remarcă.
— Lester a omorât un singur om. Pe când tu…
— Aşa e, dar de câte ori poţi fi gazat?
— Ai dreptate. Cât poţi plăti?
— Pot să-ţi dau o mie pe loc, zise el cu mândrie. Apoi am să-mi ipotechez iar pământul şi-ţi dau tot ce iau.
Jake se gândi o clipă şi rosti:
— Am o idee mai bună. Hai să stabilim aşa: îmi plăteşti o mie acum şi semnezi o chitanţă. După ce îţi ipotechezi pământul, îmi dai şi restul.
— Cât vrei? întrebă Carl Lee.
— Zece mii.
— Îţi dau cinci.
— Ştii bine că poţi plăti mai mult de-atât.
— Şi dumneata mă poţi apăra pentru mai puţin de zece mii.
— Da. Hai să fie nouă.
— Îţi dau şase.
— Opt.
— Şapte.
— Hai să ne-nţelegem pentru şapte mii cinci sute.
— Bine. Cred că atâta pot să te plătesc. Depinde de cât îmi vor împrumuta pentru pământ. Deci îţi dau acum o mie şi-ţi fac chitanţa pentru şase mii cinci sute.
— Corect.
— E-n regulă. Am făcut târgul.
Jake completă contractul şi chitanţa, iar Carl Lee le semnă.
— Cât i-ai fi cerut unuia cu bani mulţi?
— Cincisprezece mii.
— Mamăăă! Vorbeşti serios?
— Foarte.
— O grămadă de bani! Ai luat vreodată atât de mult?
— Nu, dar nici n-am prea întâlnit oameni bogaţi acuzaţi de omor.
Carl Lee vru să afle amănunte cu cauţiunea, cu juriul, cu martorii. Îl interesa, mai ales, dacă putea să grăbească procesul şi când va fi eliberat. Jake îi spuse, însă, că vor avea destul timp să discute despre toate acestea. Apoi îi promise că o va suna pe Gwen şi pe şeful lui, la fabrica de hârtie.
Carl Lee fu condus într-o celulă de lângă cele în care se aflau deţinuţii de drept comun.
Automobilul său, Saab, era blocat de o dubiţă a televiziunii, aşa că îl căută pe şofer. Majoritatea reporterilor hoinăreau încolo şi încoace, aşteptând să afle câte ceva. Se întunecase.
— Lucraţi la poliţie? îl întrebă un reporter.
— Nu, sunt avocat, răspunse Jake cu nonşalanţă, încercând să pară indiferent.
— Sunteţi apărătorul domnului Hailey?
