Plesnetul cozii
Rechinului-tigru –*
Simţul său empatic a localizat puternicele emisii psi ale adeptului extraterestru nebun, aflat acum la optzeci de metri de el.
Gillian… a oftat Tom. Apoi, cu o neaşteptată mişcare fluidă, s-a ridicat şi a întins arma. A deschis ochii şi a tras.
69
TOSHIO
În ciuda obiecţiilor lui Toshio, folosiseră ultimul strop de energie al şalupei pentru a o lansa şi a ateriza într-un loc din vârful insulei. Băiatul se oferise să deschidă o breşă mai mare în cavitatea de sub movila metalică, dar Takkata-Jim îl refuzase cu răceală.
Şi asta însemna două ore de muncă grea pentru a camufla micuţa navă cu ramuri tăiate. Toshio nici măcar nu era sigur că ar servi la ceva dacă Galacticii şi-ar fi terminat bătălia şi şi-ar fi îndreptat atenţia spre suprafaţa planetei.
Metz şi Dart trebuiau să-l ajute. Toshio îi pusese să taie arbuştii, dar descoperise că trebuia să le explice totul. Cimpanzeul era ursuz şi supărat că îl comanda un elev-ofiţer căruia îi dăduse ordine până acum câteva zile. Voia, evident, să pună mâna pe materialele lăsate lângă lacul cel mic al copacului-burghiu, înainte să se apuce de lucrul în echipă.
Metz se arătase destul de binevoitor, dar se temea să se ducă să discute cu Dennie, astfel încât era mereu neatent şi nu de prea mare folos.
Până la urmă, Toshio i-a trimis pe amândoi la plimbare şi a terminat singur treaba.
În sfârşit, şalupa a fost camuflată. Frânt de oboseală, băiatul s-a trântit pe jos să se odihnească, sprijinit de trunchiul unui copac cu nuci uleioase.
Să-l ia naiba pe Takkata-Jim! Toshio şi Dennie aveau misiunea să garanteze siguranţa taberei, să-i raporteze lui Metz ce aflaseră despre Kiqui, apoi să se urce în săniile lor şi să o şteargă de acolo! Gillian se aştepta să plece în câteva ore, dar încă nu terminaseră nimic!
Mai rău era că Streaker îl avertizase cu vreo oră în urmă că trebuia să se aştepte la un pasager clandestin. Gillian hotărâse să nu-l aresteze pe Charlie pentru încălcarea ordinelor, chiar dacă furase materiale din vreo zece laboratoare ale navei. Toshio se bucura că fusese scutit de acea sarcină suplimentară. Mai ales că nu era nimic prin jur care să poată fi folosit pe post de închisoare.
Frunzişul a foşnit la stânga lui Toshio. O serie de şuierături mecanice au însoţit sunetul vegetaţiei strivite. Apoi au trecut prin tufişuri patru „păianjeni” şi au intrat în poieniţă. Un delfin Stenos era întins pe suportul fiecărui vehicul şi controla cele patru picioare lungi prin comenzi conectate la orificiul său nervos. Toshio s-a ridicat când i-a văzut apropiindu-se.
Takkata-Jim a trecut pe lângă el, aruncându-i în tăcere o privire glacială. Ceilalţi trei păianjeni l-au urmat prin poiană şi au intrat în pădure. Finii Stenos fluierau unul la altul în trinara de baltă.
Toshio i-a urmărit cu privirea. Şi-a dat seama că îşi ţinuse respiraţia.
Nu ştiu ce să zic de Takkata-Jim, dar finii care îl însoţesc sunt mai nebuni decât constructorii de diguri din Atlast, şi-a spus el, scuturând din cap. Întâlnise câţiva aşa-zişi Stenos în Calafia. Unii erau excentrici, în sensul bun sau rău, ca Sah’ot. Dar niciunul nu avea în ochi expresia însoţitorilor fostului secund.
Zgomotul făcut de mica escortă s-a pierdut în depărtare. Toshio s-a ridicat în picioare. S-a întrebat de ce îl lăsase Gillian pe Takkata-Jim să plece. De ce nu-l aruncase în închisoare împreună cu adepţii lui, să termine odată cu ei?
Cu siguranţă, era o idee bună să lase o echipă cu şalupa mare, să încerce să se întoarcă pe ascuns pe Terra în caz că Streaker era distrusă în cursul tentativei de fugă. Gillian nu putuse să-i trimită în acea misiune pe membrii credincioşi ai echipajului. Totuşi…
Căzut pe gânduri, a luat-o înapoi spre satul băştinaşilor Kiqui.
Bineînţeles, şalupa nu mai avea energie. Teoretic, Takkata-Jim nu ar fi putut să-i contacteze pe Galactici nici dacă ar fi vrut. Iar Toshio nu-şi putea închipui niciun motiv pentru care şi-ar fi dorit-o.
Dar, dacă avea un motiv? Şi dacă găsea vreun mijloc?
Toshio a fost cât pe ce să se lovească de un copac, atât de mare îi era concentrarea. S-a uitat în sus şi a evitat impactul.
Trebuie să fiu sigur, a decis el. Diseară va trebui să aflu dacă ne poate face necazuri.
Diseară.
***
Adulţii tribului se aşezaseră într-un cerc în poiana din centrul satului. Ignacio Metz şi Dennie Sudman şedeau într-o parte. Mama-Cuibului stătea în faţa lor, cu sacii respiratori verzi şi roşii complet umflaţi. De fiecare parte a ei, bătrânii păreau o serie de baloane în culori vesele, luminaţi de razele soarelui filtrate prin frunzişul pădurii.
Toshio s-a oprit la marginea poienii din mijlocul satului. Soarele ce cobora printre copaci i-a dezvăluit un conclav de rase. Mama-Cuibului ciripea, agitându-şi labele într-un mod ciudat, în sus şi în jos, despre care Dennie spunea că denotă o însufleţire fericită. Dacă bătrâna femelă ar fi fost furioasă, şi-ar fi mişcat labele în diagonală. Era un model extrem de simplu şi expresiv. Restul tribului repeta sunetele pe care le scotea ea, uneori anticipându-le printr-o melopee aprobatoare.
Ignacio Metz dădea din cap surescitat, acoperindu-şi cu o mână casca la care asculta traducerea făcută de computer. Când s-a oprit cântul, Metz a spus câteva cuvinte la un microfon, iar difuzorul aparatului a emis o lungă serie de ciripituri acute.
Pe faţa lui Dennie se citea uşurarea. Îi fusese groază de prima întâlnire dintre specialistul în elevaţie şi populaţia Kiqui. Dar Metz nu îi stricase lungile şi anevoioasele negocieri cu preconştienţii. Se părea că întrevederea ajungea la concluzii satisfăcătoare.
Dennie l-a văzut pe Toshio şi i-a zâmbit. Fără ceremonie, s-a ridicat în picioare şi a plecat din cerc. S-a îndreptat în grabă spre marginea poienii unde stătea el.
— Cum merge? a întrebat-o Toshio.
— De minune! Se pare că Metz mi-a citit rapoartele cuvânt cu cuvânt. Înţelege spiritul lor de turmă, manifestările fizice ale sexului şi vârstei, şi a considerat analiza mea comportamentală „exemplară”! Exemplară!
Toshio i-a zâmbit, împărtăşindu-i satisfacţia.
— Mi-a spus că-mi face rost de un post la Centrul de Elevaţie! Poţi să-ţi închipui aşa ceva? Dennie nu reuşea să-şi ascundă bucuria.
— Şi tratatul?
— Păi, sunt gata oricând. Dacă vine Hikahi cu şalupa mică, putem lua cu noi pe Streaker vreo zece Kiqui. Altminteri, câţiva dintre ei vor ajunge pe Terra conduşi de Metz cu şalupa mare. Totul e deja hotărât.
Toshio s-a întors să se uite la sătenii fericiţi şi a încercat să-şi ascundă presimţirile rele.
Desigur, era spre binele populaţiei Kiqui ca specie. Sub patronajul Omenirii le va fi mai bine decât cu oricare altă rasă spaţială. Iar geneticienii de pe Terra trebuiau să studieze fiinţele acelea, înainte să fie vorba despre adopţie.
