Tom a ajuns lângă el, împleticindu-se. Avea ochii înceţoşaţi. Se uita la inamicul său, gâfâind, cu mâinile sprijinite pe genunchi.

— Ţi-am… ţi-am zis că suntem… pui de lup, i-a şoptit el.

Când a putut, s-a dus nesigur pe el până la spărtura din partea laterală a navei şi s-a sprijinit de marginea inferioară înnegrită şi ondulată, scrutând ceaţa.

Mai avea doar masca, distilatorul de apă, hainele şi., o, da, şi armele acelor Gubru, care nu-i erau de niciun folos.

Şi, evident, bomba cu mesaje. Simţea o greutate în stomac.

Am amânat prea mult decizia, şi-a zis el. Cât timp durase bătălia, putea să pretindă că încercase să găsească unele răspunsuri. Poate că acum era prea târziu.

Voiam să fiu sigur căşiretlicul va funcţiona. Şi, ca să se întâmple asta, trebuiau să fie thennanini.

L-am întâlnit pe acel pilot. Gubru a pomenit de thennanini. Oare trebuie să le văd flota ca să-mi dau seama că mai sunt unii implicaţi în bătălie?

Tom Orley şi-a dat seama că din alt motiv amânase decizia.

Când voi detona bomba, Creideiki şi Gillian vor fi plecaţi. Nu se vor putea opri ca să mă ia la bord. Trebuie să mă întorc la navă prin mijloace proprii, dacă e posibil.

În timp ce se lupta pe întinderea de buruieni, continua să spere că va găsi o navă care să funcţioneze, ceva care să-l ducă acasă. Dar nu erau decât epave.

S-a aşezat greoi, cu spatele rezemat de metalul rece, şi a scos bomba cu mesaje.

Să o detonez?

Calul Marin era planul său. De ce era aici, departe de casă şi de Gillian, dacă nu să se asigure că funcţionează?

În cealaltă parte a punţii însângerate a crucişătorului extraterestru, privirea i-a fost atrasă de staţia radio a creaturilor Gubru.

Dar, şi-a spus el, mai pot face un lucru. Chiar dacă o să mă transform într-o ţintă, măcar pot să le spun lui Jill şi celorlalţi tot ce ştiu.

Şi poate voi reuşi să fac mai mult.

Tom a încercat să-şi adune puterile şi s-a ridicat din nou. Ei bine, s-a gândit el pe când se sălta anevoie în picioare. Oricum nu e nimic de mâncare. Mai bine să mor în stil mare.

PARTEA A IX-A

DECOLAREA

Apusul şi luceafărul,

Şi o voce limpede ce mă cheamă!

Şi să nu se tânguie timona,

Când voi pleca pe mare.

A. TENNYSON

92

DENNIE ŞI SAH’OT

— E cel mai lung drum, Dennie. Eşti sssigură că nu trebuie s-o tăiem spre sud-vesssst?

Sah’ot înota pe lângă sanie, ţinând pasul destul de bine. La intervale scurte ieşea la suprafaţă ca să respire, apoi îşi ajungea colega din urmă, fără să schimbe ritmul.

— Sah’ot, ştiu că am ajunge mai repede, i-a răspuns Dennie, fără să-şi ridice privirea de la ecranul sonarului.

Era preocupată să stea cât mai departe de movilele metalice, pentru că în acea zonă creşteau algele ucigaşe. Când Toshio le povestise păţania cu acele plante letale, ea fusese îngrozită, aşa că prefera să ocolească înălţimile necunoscute.

— Atunci de ce ne întoarcem la fostul loc al lui Streaker înainte s-o pornim spre sssud?

— Din mai multe motive, i-a răspuns Dennie. Întâi de toate, ştim partea asta a drumului, pentru că am mai luat-o pe aici. Şi de la vechiul sit la Calul Marin se ajunge fix la sud, aşa că nu riscăm să ne rătăcim.

Sah’ot a râs pe înfundate, puţin convins.

— Şi apoi?

— Şi astfel o să avem şansa de a o găsi pe Hikahi. Cred că acum dă târcoale pe la vechiul loc.

— Te-a rugat Gillian să o cauţi?

— Da, a minţit Dennie.

De fapt, avea motivele ei pentru care voia să o găsească pe Hikahi.

Lui Dennie îi era frică de ce voia să facă Toshio. Era posibil să întârzie plecarea până când se terminau reparaţiile la Streaker şi Takkata-Jim nu mai avea cum să se amestece. Evident, ar fi fost prea târziu pentru el şi nu ar fi reuşit să ajungă la navă cu sania.

Şi acum mica şalupă ar fi fost unica speranţă a lui Toshio. Trebuia s-o găsească pe Hikahi înainte să dea Gillian de ea. Gillian ar fi fost în stare să trimită şalupa după Tom Orley, nu după Toshio.

Ştia că nu trebuia să gândească aşa şi avea remuşcări din cauza acelei decizii. Dar, dacă putea minţi un delfin, putea să o facă şi cu altul.

93

TAKKATA-JIM ŞI METZ

Fostul secund scutura din cap şi scrâşnea din dinţi, gândindu-se la acel ultim sabotaj.

— O să le atârn maţele de copacii din pădure! a şuierat el.

Braţele-waldo foarte grele ale păianjenului blindat au scos un sunet strident.

Ignacio Metz şi-a ridicat privirea spre firele subţiri, aproape invizibile, care formau o pânză de păianjen deasupra şalupei mari, ţinând-o la sol. A clipit, încercând să urmărească firele până în inima pădurii.

Metz a scuturat din cap.

— Secundule, eşti sigur că nu exagerezi? Mi se pare că băiatul a vrut doar să se asigure că nu decolăm înainte de momentul stabilit.