— Nu! Referinţa era prea obscură! Noua noastră armă a stat prea multă vreme nebăgată în seamă în arhivele pline de praf. Vor începe să înţeleagă doar atunci când luna asta va vibra în a cincisprezecea bandă de probabilitate, emanând unde de incertitudine care le vor distruge flotele de război! Atunci Bibliotecile de pe navele lor îşi vor aminti cu siguranţă, dar va fi prea târziu!
Fratele Umbrelor de Abanos urmărea din spaţiu încheierea lucrărilor la rezonator şi navele aflate la sol care îl alimentau cu energiile lor combinate.
— Ce fac? Ce fac Soro, rasa dispreţuită de Strămoşi?
Instrumentele arătau că Fraţii Nopţii nu erau singuri în banda a cincisprezecea! De la nava Soro ajungea un ton slab, o variantă a ritmului ce emana din micuţa lună. Un ecou.
A cincisprezecea bandă a început să pulseze. Era imposibil, dar răsuna în ritmul rasei Soro!
Fraţii de pe suprafaţa lunii au încercat să atenueze ritmul nebunesc, dar era deja prea târziu. Mica lună s-a zgâlţâit şi în cele din urmă a crăpat. Bucăţi mari şi ascuţite de rocă s-au rostogolit din ea, strivind navele în drumul lor.
— Cum de au ştiut? Cum au putut…
Apoi Fratele Umbrelor de Abanos a înţeles. Cu mult timp înainte, când începuse cercetările pentru o nouă armă, întâlnise un bibliotecar foarte îndatoritor… Un pil. Pilul îi dădea întotdeauna indicaţii utile, îi trimitea la referinţe valoroase. Fratele nu se mai gândise la asta. Bibliotecarii trebuiau să fie binevoitori şi neutri, indiferent din ce rasă erau.
— Dar pilii sunt clienţii rasei Soro… s-a gândit Fratele. Şi Krat a ştiut tot timpul…
A dat ordin forţelor rămase să se ascundă.
— E doar un insucces de moment. Tot noi îi vom prinde pe pământeni!
În urma forţelor rămase care fugeau, micuţa lună continua să se dezintegreze.
17
TOM ORLEY
Hannes Suessi stătea aplecat în sania grea de lucru, alături de Thomas Orley. Inginerul slab şi chel a făcut semn spre epava din faţa lor.
— E o navă a thennaninilor, a remarcat inginerul-şef. E deformată, dar nu încape îndoială. Vezi? Nu are ancore de obiectivitate, ci doar proiectoare de stază pe flanşele principale. Thennaninilor le e frică de modificările realităţii. Nava asta n-a fost proiectată să folosească un motor cu probabilitate. E sigur a thennaninilor sau a unei rase protejate de ei ori aliate.
Delfinii se învârteau încet în cerc, respirând cu rândul în cupolele cu aer de sub sanie şi emiţând surescitaţi clicuri de sonar în timp ce priveau uriaşul vârf de săgeată ce zăcea strivit sub ei.
— Cred că ai dreptate, Hannes, a spus Tom. E enormă.
Era surprinzător că nava era încă intactă. Când se prăbuşise în ocean la Mach-5, lovise cel puţin două insule scufundate – lăsând crestături în ele apoi făcuse o brazdă adâncă pe fundul oceanului înainte să se înfigă într-o groapă cu noroi pelagic, apoi se zdrobise de un perete stâncos. Peretele aproape vertical părea sfărâmicios şi şubred. O altă zdruncinătură ar fi îngropat complet epava.
Orley ştia că o asemenea performanţă fusese posibilă datorită calităţii scuturilor de stază thennanine. Chiar dacă erau pe moarte, navele rasei Thennanin nu meritau să fie salvate. În luptă erau lente, dificil de manevrat… şi greu de dezafectat pentru totdeauna, ca gândacii.
Acum nu se puteau estima precis pagubele. Acolo, jos, lumina care venea de la suprafaţă era albăstruie şi slabă. Finii n-ar fi aprins lămpile cu arc voltaic dacă Tsh’t nu le-ar fi zis că nu era niciun pericol. Din fericire, epava era în apă puţin adâncă, aşa că se putea vizita, dar destul de adâncă pentru a o ascunde de priviri curioase de sus.
O femelă de delfin cu bot în formă de sticlă şi pântece rozaliu a venit înot lângă sanie. Îşi rotea valva pentru hrănire, gânditoare.
— Extraordinar, nu, Tom? l-a întrebat ea. Trebuia să se transforme într-un milion de bucăţele.
La acea adâncime vocea delfinului avea o claritate ciudată. Aerul ieşind din orificiul respirator şi clicurile sonarului se combinau într-o vorbire complicată ca un joc al funcţiilor corporale. Unei fiinţe umane terestre, limbajul unui neo-delfin sub apă i se părea mai mult o orchestră avangardistă acordându-şi instrumentele decât o variantă a limbii engleze.
— Crezi că am putea să o utilizăm? a întrebat ofiţerul delfin.
Tom a mai aruncat o privire la navă. Era posibil ca în agitaţia bătăliei pentru Kithrup, nimeni să nu fi văzut unde căzuse. El avea deja câteva idei, una sau două suficient de îndrăzneţe, neaşteptat de stupide ca să funcţioneze.
— Să aruncăm o privire, a spus el. Să ne împărţim în trei echipe. Prima se va duce la eventualele centre de emisie, mai ales de probabilitate, radiaţii psi sau neutrinice, şi va dezactiva sursa. Trebuie să vadă şi dacă sunt supravieţuitori, deşi mi se pare puţin probabil.
Suessi a pufăit uitându-se la epava zdrobită. Orley a continuat.
— A doua echipă se va ocupa de recoltarea probelor. Trebuie s-o conducă Hannes şi Ti-tcha. Să caute metale magnetice şi rafinate care se pot folosi la repararea lui Streaker. Cu un pic de noroc, poate găsesc piese de schimb pentru bobinele de care avem nevoie. Cu permisiunea ta, Tsh’t, voi conduce eu a treia echipă. Vreau să verific integralitatea structurii navei şi să cercetez topografia zonei din jurul ei.
Tsh’t a clămpănit în semn de aprobare.
— E logic ce spui, Tom. Îl voi lăsa pe Kaa Norocosul cu cealaltă sanie în stare de alertă. Ceilalţi vor ajunge imediat din urmă echipele ressspective.
Orley a apucat-o pe Tsh’t de înotătoarea dorsală tocmai când femela voia să fluiere ordinul.
— Oh, ar fi mai bine să folosim toate aparatele de respirat, nu? Trinara nu va fi eficientă, dar prefer să evit discuţii complicate în anglica decât să-i văd pe toţi agitându-se după aer şi eventual rănindu-se.
Tsh’t s-a strâmbat, dar a dat ordinul. Echipa era alcătuită din fini disciplinaţi, floarea echipajului de pe Streaker, aşa că adunarea la sanie nu a dus decât la mormăieli joase şi izbucniri iritate în timp ce fiecare delfin era echipat cu tubul pentru aer care îi înconjura corpul.
Tom auzise de unele tipuri de aparate de respirat care i-ar fi asigurat unui fin o provizie hidrodinamică de aer, fără să-i obstrucţioneze orificiul respirator. Dacă ar fi avut vreodată timpul necesar, ar fi făcut şi el unul. Delfinilor nu le-ar fi fost greu să vorbească trinara, dar ar fi avut probleme să comunice informaţii tehnice într-un limbaj diferit de anglică.
Bătrânul Hannes bombănea deja şi împărţea aparatele de respirat cu o şovăială greu de ascuns. Inginerul-şef cunoştea bine trinara, normal, dar găsea dificilă logica pe trei niveluri. Pe deasupra, era şi un poet slab. Evident că nu-l entuziasma perspectiva de a trebui să discute chestiuni tehnice în versuri fluierate.
Şi la muncă era la fel. Mulţi dintre subofiţerii şi membrii echipajului care îl însoţiseră în operaţiunea de salvare se întorseseră la navă, escortându-i pe Toshio, Hikahi şi celelalte victime ale valului seismic. Nu rămăseseră mulţi. Dacă se băgau în ceva periculos, trebuiau să se descurce singuri. De la Streaker nu le-ar fi venit ajutor în timp util.
Ar fi bine s-o aibă lângă el pe Gillian, s-a gândit Tom. Nu că inspectarea crucişătoarelor extraterestre ar fi fost de competenţa ei, dar cunoştea finii şi ştia să facă haz de necaz dacă avea greutăţi.
Dar Gillian avea de lucru la bordul lui Streaker, încercând să dezlege enigma unei mumii vechi de un miliard de ani, care nici n-ar fi trebuit să existe, în caz de urgenţă, era singura persoană de pe Streaker, poate cu excepţia lui Creideiki, care cunoştea bine computerul Niss.
Tom a zâmbit şi s-a pomenit raţionând din nou.
