Cu rachete ca sepiile
*În timp ce Orley –
Distrugătorul de năvoade,
*Departe, face
Diversiune
*Departe, departe
Adevărul
Descifrează
*Desenând rechini –
Să ne pună la adăpost *
Hikahi l-a fixat cu privirea. Era prima dată când auzea de acea parte a planului lui Orley. Ca multe alte femele de la bord, avea o pasiune platonică pentru Thomas Orley.
Ar fi trebuit să-i dau veştile cu mai multă delicateţe sau mai bine să mai fi aşteptat!
Hikahi a clipit o dată, de două ori, apoi a închis ochii. S-a scufundat încet şi din fruntea ei a ieşit un vaiet slab.
Creideiki îi invidia pe oameni că aveau braţe. S-a scufundat lângă ea s-o atingă cu botul în formă de sticlă.
*Nu-l mai plânge –
Pe zburătorul cu ochi ageri
*Cântecul lui Orley –
De balene fi-va intonat
Hikahi i-a răspuns cu tristeţe în glas:
*Eu, Hikahi –
Îl cinstesc pe Orley
*Îl cinstesc pe căpitan –
Pe colegii mei din echipaj
*Zarurile sunt totuşi aruncate –
Sufăr pentru cineva –
* Pentru Jill Baskin –
Draga noastră Salvatoare de Vieţi
*Pentru a ei pierdere –
Şi durerea din trupul ei*
Ruşinat, Creideiki a simţit că îl cuprinde melancolia. A închis ochii, iar apele i-au trimis ecoul unei tristeţi împărtăşite.
Au rămas mult timp unul lângă altul, ridicându-se la suprafaţă să respire, apoi cufundându-se din nou.
Gândurile lui Creideiki erau foarte departe când a simţit-o pe Hikahi dezlipindu-se de el într-un final. Dar apoi femela s-a întors, frecându-se uşor de el şi mozolindu-l drăgăstos cu dinţii ei mici şi ascuţiţi.
Aproape împotriva voinţei lui, Creideiki a simţit că îi revine entuziasmul. S-a întors pe-o parte şi a scos un oftat prelung în timp ce avansurile lui Hikahi deveneau tot mai provocatoare.
Apa începea să aibă un gust mai plăcut – gustul fericirii – când Hikahi a intonat un cântec cunoscut, inspirat de unul dintre cele mai vechi instincte. Printre altele, părea să spună: „Viaţa merge înainte.”
27
INSULA
Noaptea era liniştită.
Atracţia numeroaselor luni mici ale lui Kithrup provoca maree joase pe stâncile de metal aflate la vreo sută de metri distanţă. Vânturile care nu încetau niciodată să bată, aduse de oceanul planetar, agitau coroanele copacilor şi frunzişul tufişurilor.
Cu toate acestea, în comparaţie cu liniştea pe care o ştiau de luni în şir, aceasta era apăsătoare. Nu se auzea niciunul dintre zgomotele omniprezente ale maşinilor care îi urmăriseră peste tot de când părăsiseră Terra, nici torsul sau clinchetul motoarelor şi nici trosnetele însoţite de fum ale unei defecţiuni.
Lipsea şi chiţăitul conversaţiilor dintre delfini. Nici Keepiru, nici Sha’ot nu era acolo. Noaptea, cei doi delfini îi însoţeau pe aborigenii de pe Kithrup la pescuitul lor nocturn.
