Metz a ridicat uşor din sprâncene. Bravo! Pretextul nu rezista la o examinare mai atentă, bineînţeles. Dar avea în el ceva raţional. N-aveau nevoie decât de puţin timp, atâta tot! Dacă asta o calma pe Makanee pentru câteva zile, era de-ajuns.

Takkata-Jim a observat ceva în aprobarea lui Metz. Încurajat, a devenit mai categoric.

— Acum nu mai amâna, doamnă doctor! Am coborât să ne interesăm de starea căpitanului. Dacă nu e în stare să-şi reia postul, trebuie alesss un nou comandant. Suntem într-o situaţie critică şi nu mai putem amâna.

Dacă vorbele lui erau menite să intimideze, efectul a fost contrar. Makanee şi-a agitat coada şi a scos capul din apă. Şi-a îndreptat un ochi spre delfinul mascul şi a şuierat nişte versuri sarcastice:

*Crezusem că tu

– nu-ţi aminteşti bine

– ordinele datoriei

*Ce plăcut e să descopăr

– căţi-am interpretat greşit

– comportamentul

*Nu vei pretinde

– în mare grabă

– onorurile de comandant, nu?

–

Takkata-Jim a deschis gura, dezvelind două rânduri de dinţi albi, de formă trapezoidală. Pentru o clipă, Metz a avut impresia că o va ataca pe mica femelă.

Dar Makanee a acţionat prima, sărind din apă şi căzând apoi la loc, împroşcându-i pe Metz şi Takkata-Jim. Omul a bolborosit ceva, a scuipat apă şi a alunecat de pe peretele curbat.

Makanee s-a răsucit şi a dispărut în spatele unui şir de unităţi de susţinere a vieţii. Takkata-Jim s-a rotit sub apă, emiţând clicuri sonar ca s-o caute. Metz l-a apucat de înotătoarea dorsală înainte să poată porni după Makanee.

— Ah… hmm! S-a prins de balustrada din perete. Nu putem înceta cu aceste manifestări de irascibilitate, neo-finilor? Doamnă doctor Makanee, te rog să te întorci! E destul de grav faptul că jumătate din universul cunoscut vrea să pună mâna pe noi. Nu mai trebuie să ne luptăm şi între noi!

Takkata-Jim şi-a ridicat privirea şi a văzut că Metz era serios. Locotenentul a continuat să respire anevoios.

— Te rog, Makanee! a strigat din nou Metz. Să vorbim ca nişte persoane civilizate.

Au aşteptat, şi un pic mai târziu, capul lui Makanee s-a ivit între două autodocuri. Expresia ei nu mai era sfidătoare, ci doar obosită. Armura ei de chirurg emitea sunete scurte şi şuierate. Instrumentele delicate tremurau uşor, de parcă erau ţinute în mâini nesigure.

S-a înălţat suficient ca să-i iasă la suprafaţă doar orificiul de respirat.

— Îmi cer scuze, a şuierat ea. Ştiu că Takkata-Jim nu şi-ar asuma conducerea navei fără să fie votat de consiliu.

— E normal! Asta nu e o navă militară. Îndatoririle unui secund la bordul unei nave de explorare sunt mai mult de ordin administrativ, iar trecerea lui în postul de comandant trebuie aprobată de consiliul navei de îndată ce se poate întruni. Takkata-Jim cunoaşte bine regulamentul, nu-i aşa, locotenente?

— Da.

— Dar până atunci trebuie să executăm ordinele lui Takkata-Jim sau va fi un haos aici. Şi în acest timp, pe Streaker trebuie să existe o ierarhie. Situaţia va rămâne ambiguă până când nu vei dovedi că Creideiki nu îşi mai poate îndeplini obligaţiile de căpitan.

Makanee a închis ochii, respirând cu greu.

— Creideiki nu-şi va recăpăta cunoştinţa dacă nu e operat încă o dată. Nici atunci nu se ştie sssigur. Unda de şoc s-a deplasat de-a lungul conexiunii nervoase până la creier. Majoritatea leziunilor sunt în Noile Zone ale cortexului… unde materia cenuşie a finilor Tursiops a fost modificată substanţial prin elevaţie. Sunt leziuni în zonele responsabile de vedere şi vorbire. Corpul calos este ars…

Makanee a deschis din nou ochii, dar nu părea să-i privească pe cei doi interlocutori ai ei.

Metz a dat din cap aprobator.

— Mulţumesc, doamnă doctor, a zis. Ne-ai spus ce voiam să ştim. Sunt sigur că vei face tot ce poţi.

Când a văzut că Makanee nu-i răspunde, omul şi-a pus masca de oxigen şi a intrat în apă. I-a făcut un semn lui Takkata-Jim şi apoi s-a îndepărtat înot.

Delfinul a mai scos câteva clicuri în direcţia lui Makanee, dar, văzând că doctoriţa rămâne nemişcată, s-a întors şi l-a urmat pe Metz spre ieşire.

Femela s-a înfiorat când cei doi au intrat în camera de compensare. Şi-a ridicat capul să strige:

— Când convocaţi consiliul navei, nu uitaţi că şi eu fac parte din el! Şi Hikahi, şi Gillian, şi T-Tom Orley!

Uşa s-a închis după ei cu un şuierat. Nu ştia dacă au auzit-o.

Makanee s-a băgat din nou în apă, cu un oftat. Şi Tom Orley, s-a gândit ea. Nu uitaţi de el, ticăloşi nenorociţi ce sunteţi! N-o să vă lase să scăpaţi nepedepsiţi!

Makanee a scuturat din cap, ştiind că nu gândea raţional. Suspiciunile ei nu se bazau pe fapte. Şi, chiar dacă erau corecte, Thomas Orley nu putea să întindă mâna de la o distanţă de două mii de kilometri ca să rezolve situaţia. Se zvonea că murise deja.

Metz şi Takkata-Jim o dezorientaseră. Avea senzaţia viscerală că îi spuseseră o groază de adevăruri, jumătăţi de adevăr şi minciuni gogonate, din care nu ştia ce să aleagă.

Au crezut că pot să mă păcălească pentru că sunt o femelă bătrână, cu două generaţii mai primitivă în ceea ce priveşte elevaţia, decât oricare alt fin de pe Streaker, cu excepţia lui Brookida. Dar cred că ştiu de ce i se acordă favoruri deosebite singurului cimpanzeu din consiliul navei. În acest moment, au majoritatea necesară pentru a-şi impune orice decizie. Nu mă mir că nu prea vor să le cheme înapoi pe Hikahi şi pe Gillian!

Poate că trebuia să-i fi minţit… să le fi spus că Creideiki îşi poate recăpăta cunoştinţa din clipă în clipă.

Dar, pe de altă parte, cine poate spune cât de disperaţi sunt? Sau la ce ar recurge? A fost oare accidentul cu baliza chiar un accident? Cei doi puteau să mintă ca să-şi ascundă ignoranţa sau… o conspiraţie. Pot eu să-l apăr pe Creideiki cu doar două femele care să mă ajute?

Makanee a scos un geamăt surd. Nu era de competenţa ei! Câteodată regreta că să fii un delfin-medic nu mai însemna, ca pe vremuri, să-l ridici cu fruntea pe cel pe care încercai să-l salvezi şi să-i ţii capul deasupra apei până îşi revenea sau rămâneai tu fără puteri ori ţi se rupea inima.

S-a întors din nou în Secţia de Terapie Intensivă. Camera era cufundată în întuneric, în afară de lampa ce lumina un neo-delfin mare şi cenuşiu, suspendat într-un bazin cu scuturi de gravitate. Makanee i-a verificat semnele vitale şi a văzut că erau stabile.

Creideiki clipea fără să vadă nimic şi, o dată, corpul lung i-a fost străbătut de un fior.

Makanee a oftat şi a plecat. A ajuns înot la sistemul de comunicaţii cel mai apropiat şi a început să se gândească.

Metz şi Takkata-Jim nu puteau să fi ajuns încă pe punte, i-a trecut prin minte. A lansat un cod sonar care activa unitatea. Aproape imediat a apărut în faţa ei capul unui tânăr delfin cu înotătoare albastre.

— Comunicaţiile. Cu ce te pot ajuta?

— Akki? Da, copile, sunt doctoriţa Makanee. Ai vreun plan pentru prânz? Ştii, cred că mai am ceva din caracatiţa aia glasată. Eşti liber? Ce drăguţ! Atunci ne vedem în curând. Oh, să nu spui nimănui că te întâlneşti cu mine. E-n regulă? Bravo!

A părăsit Secţia de Terapie Intensivă pe când în minte i se contura un plan.