— Oricând eşti gata, iubitule. Pot să aştept. Oi fi tu fiul nelegitim al unei eprubete, dar eu te cunosc mai bine decât planificatorii tăi. Ai resurse pe care ei nu şi le-au închipuit niciodată.
El era cât pe ce să-i răspundă că, planificatori sau nu, era fiul legitim al lui May şi Bruce Orley din statul Minnesota, Confederaţia Terrei… dar a văzut lacrimile din ochii ei. Vorbele îi erau aspre, vesele şi ironice, şi l-a tras mai tare de părul de pe piept în timp ce îşi plimba ochii pe faţa lui, de parcă voia să-şi întipărească în minte fiecare trăsătură a lui.
Tom s-a simţit confuz. Voia să fie lângă Gillian, ca în ultima noapte petrecută împreună. Cum ar fi putut fi mai aproape ca atunci? Erau lipiţi unul de altul, iar respiraţia ei caldă îi umplea nările. Şi-a luat ochii de la ea, simţind că o înşela într-un fel.
Apoi şi-a dat seama: era o mângâiere blândă ce părea să exercite presiune asupra senzaţiei de greutate din capul lui. Era o presiune dulce care nu voia să dispară. A realizat că el era cel care se opunea.
Plec mâine, s-a gândit el.
Discutaseră ca să decidă cine ar fi trebuit să plece, iar el câştigase. Dar era dureros să plece.
A închis ochii. M-am înstrăinat de ea! Poate n-o să mă mai întorc şi m-am înstrăinat de partea cea mai profundă din mine.
Deodată, Tom s-a simţit foarte ciudat şi foarte mic, de parcă s-ar fi rătăcit într-un loc periculos şi ar fi fost unica barieră între cei dragi şi duşmanii înverşunaţi: nu un supererou, ci un om normal, pe punctul de a risca tot ce avea. De parcă ar fi fost el însuşi.
A deschis ochii şi a simţit o mână pe obraz.
Şi-a apăsat obrazul pe mâna lui Gillian. Avea încă lacrimi în ochi, dar începuse să zâmbească.
— Ce băiat prostuţ eşti, a spus ea. Nu mă poţi părăsi niciodată. Nu ţi-ai dat seama de asta până acum? O să fiu cu tine, iar tu te vei întoarce la mine.
El a scuturat din cap, surprins.
— Jill, eu…
A vrut să mai spună ceva, dar Gillian l-a tras spre ea şi l-a sărutat cu lăcomie. Avea buzele moi şi fierbinţi, iar cu degetele făcea nişte chestii excitante.
Dar, mai presus de toate, mirosul ei dulce, îmbătător l-a făcut să-şi dea seama că ea avusese încă o dată dreptate în privinţa lui.
PARTEA A III-A
DEZACORD
Animalele sunt modelate de forţe ale naturii
Pe care nu le înţeleg.
În mintea lor nu există trecut şi nici viitor.
Nu există decât prezentul nesfârşit
al unei singure generaţii,
cărările ei prin pădure,
rutele ei tainice prin văzduh
şi pe mare.
Nimic nu e mai singuratic în Univers
decât Omul.
A intrat în lumea stranie a istoriei…
LOREN EISELEY
28
SAH’OT
Toată noaptea i-a urmărit. Spre dimineaţă, Sah’ot a avut impresia că începe să înţeleagă.
La revărsatul zorilor, băştinaşii Kiqui şi-au părăsit terenurile de vânătoare nocturnă şi s-au întors înot la adăpostul oferit de insula lor. Şi-au lăsat plasele şi capcanele în crăpăturile ascunse ale coralilor, şi-au luat suliţele rudimentare şi s-au grăbit să se îndepărteze de lumina din ce în ce mai intensă. Ziua, algele ucigaşe deveneau active, la fel ca alte pericole. În timpul zilei populaţia Kiqui putea să caute fructe, de exemplu, nuci, prin pădurile de pe insulele de metal şi animale mici în frunzişul des.
Sub apă, Kiqui păreau nişte peşti-broască verzi, cu braţe scurte terminate cu mâini palmate şi gambe cu înotătoare. O pereche de aripioare ventrale aproape prehensile îi ajutau să facă manevre. Gambele robuste şi agile le lăsau mâinile libere să ducă poveri. În jurul capului le unduia în apă o creastă de flageli subţiri, care capta oxigenul dizolvat pentru a alimenta sacul de aer umflat.
Vânătorii-culegători au tras două năvoade pline cu creaturi marine strălucitoare, asemănătoare crabilor, care arătau în plase ca nişte sculpturi metalice multicolore. Băştinaşii Kiqui intonau cu voce tremurată un cântec, acompaniat de ţipete, cârâieli şi lătrături.
Sah’ot i-a ascultat cum vorbeau: vocabularul lor cât se poate de modest, fiind mai degrabă o serie de vocalize care le coordonau mişcările. De fiecare dată când se ridicau la suprafaţă câţiva Kiqui, ca să respire aer, acea acţiune era însoţită de o serie de ciripituri.
Băştinaşii nu-i prea băgau în seamă pe străinii care îi urmăreau. Sah’ot se ţinea la distanţă, atent să nu-i deranjeze. Ştiau cu siguranţă că era acolo. Uneori, Kiqui mai tineri lansau impulsuri sonar în direcţia lui. Era ciudat: vânătorii mai în vârstă păreau să-l accepte pe deplin.
Sah’ot a privit uşurat lumina din ce în ce mai intensă. Deşi era întuneric, toată noaptea îşi ţinuse sonarul la minim ca să nu-i intimideze pe băştinaşi. Se simţise de parcă era orb şi se speriase când aproape că dăduse peste ceva… sau „ceva“ dăduse peste el.
Totuşi, meritase.
Acum simţea că le înţelege destul de bine limbajul. Structura semnalelor, ca în delfina primitivă, se baza pe o ierarhie şi pe ritmul ciclului respirator. Logica sa de tip cauză-efect era un pic mai complicată decât cea a primitivei, fără îndoială ca urmare a folosirii mâinilor şi uneltelor.
