- Nici nu te-aş sfătui să nu-ţi placă dă el. Ascultă, ştii ce-o să fac?
- Te duci în vest? spuse Trashcan Man, sperând că nu riscă prea mult.
The Kid făcu un gest de nerăbdare.
- După ce ajung acolo, adică. După. Ştii ce-o să fac după aia?
- Nu. Ce?
- O să stau cu capu' la cutie. Mă lămuresc ce şi cum. Înţelegi cum dăvine cazul?
- Sigur că da.
- Minunat. Să nu-mi zici, stai că-ţi spun io. Pur şi simplu vreau să mă lămuresc. Cum stă treaba cu barosanu'. Pă ormă...
The Kid căzu în muţenie, cugetând aplecat asupra volanului portocaliu.
- Pe urmă ce? întrebă Trashcan ezitant.
- Pă ormă îi vin dă hac. Îl fac să lepede potcoavele. Îl trimit pă păşunile veşnice ale Cadillacurilor. Ce zici, mă crezi în stare?
- Da, sigur că da.
- Am să preiau comanda, declară The Kid plin de încredere. Am să-i dămontez pistoanele şi o să-l trimit la Ferma Cadillacurilor. Ţin-te-aproape dă mine, Trashcan sau cum mă-ta-ţi zice. S-a terminat cu necazurile, o să ne lăfăim ce n-ai pomenit tu.
Cupeul urla, înghiţind şoseaua cu flăcările lui roşii pictate în dreptul ţevilor de eşapament. Trashcan Man stătea pe locul din dreapta, cu o bere caldă în poală şi cu minţile tulburate.
Aproape se crăpa de ziuă, în dimineaţa zilei de 5 august, când Trashcan Man îşi făcu intrarea în Cibola, cunoscut şi sub numele de Vegas. Undeva, pe ultimii kilometri, îşi pierduse pantoful stâng, iar acum, în timp ce străbătea ultima curbă a rampei ce cobora de pe şosea, paşii lui răsunau astfel: lip-BUF, lip-BUF, lip-BUF. Zgomotul semăna cu acela făcut de o anvelopă rămasă pe jantă.
Era aproape terminat, totuşi în sufletul lui se strecură un strop de uimire atunci când străbătu Sunset Strip, sufocat de maşini încremenite şi nu de puţine cadavre, majoritatea bine ciugulite de ulii. Reuşise. Se afla în Cibola. Fusese supus unei încercări şi reuşise s-o treacă.
O sută de cabarete se înfăţişară privirilor lui. Anunţuri pe care se putea citi JOCURI PENTRU TOATE GUSTURILE, anunţuri pe care scria CAPELA PENTRU CĂSĂTORII BLUEBELL şi CUNUNIE ÎN 60 DE SECUNDE DAR VA DURA O VIAŢĂ ÎNTREAGĂ! Un Rolls-Royce Silver Ghost, intrat pe jumătate prin vitrina unei librării cu cărţi pentru adulţi. O femeie dezbrăcată, atârnând de-un felinar, cu capul în jos. Două foi din Las Vegas Sun rostogolindu-se purtate de vânt. Titlul care ieşea mereu la iveală la fiecare nouă fâlfâire şi răsucire a ziarului ' suna astfel: EPIDEMIA FACE RAVAGII WASHINGTON E MUT. Un panou gigantic ce anunţa NEIL DIAMOND! THE AMERICANA HOTEL 15 IUNIE - 15 AUGUST! Cineva scrijelise cuvintele SĂ MORI PENTRU PĂCATELE TALE, LAS VEGAS! pe vitrina unui magazin de bijuterii specializat, din câte se putea ghici, exclusiv pe inele de logodnă şi verighete. Un pian de concert, răsturnat în mijlocul străzii, ca un imens cal de lemn. Ochii i se umpleau de toate aceste minuni.
Continuându-şi marşul, începu să vadă şi alte reclame, al căror neon era pentru prima oară stins în acest miez de vară, pentru prima oară, de ani şi ani. Flamingo. The Mint. Duncs. Sahara. Glass Slipper. Imperial. Dar unde erau oamenii? Unde era apa?
Abia conştient de ceea ce făcea şi lăsându-se purtat de picioare încotro voiau ele, Trashcan străbătea Strip. Capul îi cădea în faţă şi bărbia i se sprijinea în piept. Dormita. Picioarele i se împiedicară de marginea trotuarului, căzu şi nasul începu să-i sângereze, dar când îşi ridică din nou privirea şi văzu ceea ce era de văzut, nu-i veni să creadă. Nu băga de seamă sângele ce i se scurgea pe cămaşa albastră, zdrenţuită. Oare mai dormea încă, oare nu era decât un vis?
O clădire înaltă şi albă se înălţa până la cerul deşertului - un monolit în mijlocul deşertului, un obelisc, un monument, cu nimic mai prejos decât Sfinxul sau Piramida cea Mare. Ferestrele de pe faţada dinspre est reflectau focul soarelui răsărind ca o Bună Vestire. De-o parte şi de alta a intrării în acest edificiu de un alb imaculat se înălţau două uriaşe piramid-e de aur. Deasupra baldachinului era un medalion mare din bronz, în care fusese modelat în basorelief capul unui leu ce-şi arată colţii.
Iar pe medalie, săpată în bronz, inscripţia simplă, dar cu atât mai impresionantă: MGM GRAND HOTEL". Dar întreaga lui atenţie fusese captată de fapt de ceea ce se afla pe patrulaterul cu iarbă dintre parcare şi intrarea în hotel. Trashcan se holba într-acolo, străbătut de un fior orgasmic de o asemenea intensitate, încât pentru un moment nu fu în stare decât să se sprijine pe mâinile însângerate, cu un capăt al bandajului atârnând între ele: se holba la fântână cu ochii lui de un albastru-spălăcit, ochi de acum pe jumătate orbiţi de vipia de foc. Un mârâit scurt îi scăpă printre buze.
Fântâna funcţiona. Era o construcţie magnifică, din piatră şi fildeş, gravată şi încrustată în aur. Lumini colorate se jucau în jetul de apă, împrumutându-i, pe rând, nuanţe galben-purpurii, roşii, verzi. Răpăitul sacadat şi neîncetat al apei ce cădea în bazin era foarte puternic.
- Cibola, mormăi el.
Se ridică anevoie, cu sângele picurându-i încă din nas.
Clătinându-se, porni către fântână. Impleticeala se transformă în trap. Trapul în fugă, fuga în sprint, sprintul într-o goană nebună. Genunchii acoperiţi de cruste se ridicau aproape până la gât, ca nişte pistoane. Un cuvânt prinse să-i zboare din gură, un cuvânt lung ca o serpentină din hârtie ce se înălţa spre cer; la ferestre se iviră oameni (pe care cine-i vedea? Dumnezeu, poate, sau dracul, dar în nici un caz Trashcan Man). Sunetul se înălţă şi deveni tot mai strident, tot mai lung, pe măsură ce se apropia de fântână:
- CIIIIIIIIBOLAAAAAAAA!
Vocala finală se întinse la nesfârşit, iar sunetul părea să fi înglobat plăcerile pe care le cunoscuseră toţi oamenii care trăiseră vreodată pe pământ şi nu se încheie decât atunci când se izbi cu pieptul de buza fântânii şi izbuti să se cătare şi să sară în baia incredibil de răcoroasă şi plăcută. Îşi simţi porii deschizându-se ca un milion de guri şi sorbind apa ca un burete. Ţipă. Îşi coborî capul, trase o duşcă, pe care o împroşcă spre peretele bazinului într-o combinaţie de strănut şi tuşit, amestecată cu sânge şi muci. Apoi bău apă ca o vită.
- Cibola! Cibola! urlă Trash frenetic. Îmi dau şi viaţa pentru tine!
Înotă câineşte în jurul bazinului, bău iarăşi, apoi se ridică peste margine şi se prăbuşi greoi în iarbă. Toată zbaterea lui meritase, meritase al naibii. Cuprins de crampe din cauza lichidului băut, vărsă cu un grohăit puternic. Până şi borâtul avea ceva măreţ.
Se ridică în picioare şi, agăţându-se de buza fântânii cu mâinile făcute gheare, sorbi din nou. De această dată, stomacul acceptă darul cu recunoştinţă.
Doldora de apă ca un burduf din piele de capră, se apropie clătinându-se de treptele din alabastru care urcau spre uşile fabulosului palat, trecând printre piramidele aurii. La jumătatea scării, o nouă crampă îl făcu să se încovoaie. Când accesul trecu, porni mai departe, clătinându-se vitejeşte. Trebui să-şi adune toate puterile ca să împingă uşa turnantă. Se pomeni pe mocheta pluşată a unei săli de recepţie care i se păru lungă de mai mulţi kilometri. Covorul gros şi bogat de sub picioare era de culoarea merişorului. Exista un birou de înregistrare, altul pentru poştă, pentru chei şi un ghişeu de casierie. Toate pustii. La dreapta lui, dincolo de un grilaj cu gratii ornamentale, era cazinoul. Trashcan Man îl contemplă cu veneraţie - şirurile compacte de maşini cu fise, ca nişte soldaţi pregătiţi de paradă, dincolo de ele mesele de ruletă şi zaruri, balustradele din marmură înconjurând mesele de bacara.
- E cineva acolo? croncăni Trash, fără a primi vreun răspuns.
Atunci începu să se teamă, pentru că locul acesta i se părea bântuit de fantome şi de monştri la pândă, în cele din urmă însă, oboseala se dovedi mai puternică decât frica. Cobori scările spre cazino, trecând pe lângă Cub Bar, unde Lloyd Henreid stătea retras în umbra de nepătruns, urmărindu-l; în mână ţinea un pahar de apă Poland.
Ajunse la o masă îmbrăcată în postav verde, pe care era înscris textul mistic CRUPIERUL TREBUIE SĂ TRAGĂ 16 ŞI SĂ ŢINĂ ÎN MÂNĂ 17. Trash se urcă pe ea şi adormi instantaneu. La scurt timp, vreo şase bărbaţi se strânseră în jurul zdrenţărosului adormit.
- Ce facem cu ăsta? întrebă Ken DeMott.
- Lasă-l să doarmă, îi răspunse Lloyd. Flagg are nevoie de el.
- Da? Apropo, pe unde naiba umblă Flagg? se interesă un altul.
Lloyd se întoarse şi-l măsură pe respectivul, ehelios şi cu un cap mai înalt decât Lloyd. Cu toate acestea, căutătura lui Lloyd îl făcu să se retragă cu un pas. Piatra de la gâtul lui Lloyd era singura neconfecţionată din gagat simplu; în mijlocul ei strălucea neliniştitor o mică fisură roşie.
- Ţii neapărat să dai ochii cu el, Hec? îl chestionă Lloyd.
- Nu, răspunse cheliosul. Hei, Lloyd, doar ştii că n-am vrut...
