- O, Cibola..., cârâi el.
Se întoarse, nesigur pe mişcări, la umbra camionetei. Îşi dădea seama că este mai departe decât părea la prima vedere. Diseară, după ce torţa Domnului va dispărea de pe cer, avea să meargă cum nu mai mersese în viaţa lui. O dată ajuns la Cibola, întâi şi întâi avea să plonjeze cu capul înainte în cea dintâi fântână ce-i ieşea în cale. Pe urmă avea să-l găsească pe acela, bărbatul care-l invitase să vină aici. Bărbatul care-l ademenise să traverseze câmpii, munţi şi în cele din urmă deşertul, totul în numai o lună şi în pofida oribilei arsuri de la mână.
Cel ce Este - Omul Întunecat şi Dur. Îl aştepta pe Trashcan Man la Cibola; ale lui erau oştile nopţii, ai lui călăreţii morţii, cu feţe albe, care urmau să năvălească dinspre vest şi să nu se mai oprească până nu se vor găsi faţă în faţă cu soarele, la răsărit. Aveau să iasă la bătaie cuprinşi de delir, rânjind, puţind a sudoare şi a praf de puşcă. Aveau să se audă urlete, dar Trashcan nu dădea doi bani pe urlete, aveau să se comită violuri şi înrobiri, lucruri pe care nu dădea nici măcar doi bani, crime, care-l lăsau absolut indiferent...
... Şi avea să mai fie un Mare Incendiu.
Lucru la care ţinea foarte mult. În visele lui, Omul Întunecat i se arăta pe un loc înalt, îşi desfăcea larg braţele şi-i arăta lui Trashcan o ţară cuprinsă de flăcări. Oraşe explodând ca nişte bombe. Terenuri cultivate măturate de perdele de foc. Până şi apele fluviilor ce scăldau Chicago, Pittsburgh, Detroit şi Birmingham, cu straturi de petrol aprins plutind deasupra lor. Omul întunecat îi spusese un lucru foarte simplu în vis, care îl făcuse să se grăbească cât putea el mai tare: Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie.
Se rostogoli pe o parte, cu obrajii şi pleoapele iritate de nisipul spulberat. Îşi pierduse speranţa - da, de când îi căzuse roata de la bicicletă începuse să-şi piardă speranţa. Dumnezeu, Dumnezeul şerifilor ucigaşi de taţi, Dumnezeul lui Carley Yates era până la urmă mai puternic decât Omul întunecat, din câte se vedea. Cu toate acestea, îşi păstrase credinţa şi mersese mai departe. Şi iată, atunci când se părea că va fi transformat în scrum, în pustiu, chiar înainte de a ajunge la Cibola, unde îl aştepta omul negru, văzuse oraşul departe, în vale, visând în soare.
- Cibola! mai şopti el înainte de a adormi.
Cel dintâi vis îl avusese la Gary, acum mai bine de o lună, după ce-şi arsese braţul. În noaptea aceea adormise convins că va muri; nimeni nu putea supravieţui unor arsuri atât de grave.
Un refren îşi croise drum în capul lui: Cine trăieşte cu torţa, de torţă va pieri. Trăieşti cu ea, mori cu ea.
În părculeţul oraşului, picioarele refuzaseră să-l poarte mai departe şi se prăbuşise la pământ, cu braţul stâng întins cât mai departe de el, ca şi cum ar fi fost un obiect fără de viaţă, şi cu mâneca de la cămaşă arsă. Durerea era imensă, incredibilă. Nici nu visase că pe lumea asta poate exista o asemenea durere. Nu cu mult mai devreme, alergase vesel de la un grup de rezervoare la altul şi montase sisteme simple de declanşare a incendiului, concepute dintr-o ţeavă de oţel şi un amestec inflamabil de parafină, separată de un strop de acid printr-o tablă tot din oţel. Introducea aceste dispozitive în ţevile de preaplin de pe acoperişurile rezervoarelor. Când acidul îşi croia drum prin tablă, parafina se aprindea, declanşând astfel incendiul. Plănuise să traverseze oraşul prin partea de vest, cea dinspre păienjenişul de şosele ducând spre Chicago sau Milwaukee, înainte de explozia rezervoarelor. Ce plăcere ar fi fost să urmărească spectacolul unic al oraşului cuprins în întregime de o furtună de flăcări.
Dar cel din urmă dispozitiv fusese prost conceput sau greşit construit. Se declanşase în timp ce desfăcea capacul de pe ţeavă de preaplin cu o cheie. În clipa aceea parafina arzândă răbufnise şi se produsese o văpaie albă, orbitoare, acoperindu-i tot braţul stâng cu flăcări. Acum nu era vorba de o simplă mănuşă de foc, dintr-acelea provocate de inflamarea unui fluid mai uşor, pe care-l poţi stinge prin scuturarea mâinii, ca pe un chibrit uriaş. Trecea printr-o suferinţă îngrozitoare, ca şi cum braţul i-ar fi fost cufundat în magma unui vulcan.
Pornise în fugă dezordonată pe acoperişul rezervorului, dărâmând balustradele.înalte până la brâu ca în jocul de pinball, în care el îndeplinea rolul unei bile umane. În lipsa acelor balustrade, s-ar fi prăbuşit peste margine, în gol, răsucindu-se prin aer ca o torţă aruncată într-o fântână. Nu-şi salvase viaţa decât accidental; se împiedicase şi căzuse peste propriul lui braţ, înăbuşind astfel flăcările.
Se ridicase, pe jumătate înnebunit de durere. Mai târziu avea să-i treacă prin minte că numai norocul orb - sau lucrarea Omului Întunecat - îl salvase să nu ardă de viu. Cea mai mare parte a jetului de parafină trecuse pe lângă el. Prin urmare ar fi trebuit să fie recunoscător - dar acest sentiment nu-l încercă decât mai târziu. În clipa respectivă nu putea decât să ţipe ascuţit şi să se clatine în toate părţile, ţinându-şi braţul copt, pe care pielea fumega, pocnea uşor şi se strângea, cât mai departe de restul trupului.
Pe măsură ce lumina dispărea de pe cer, începuse să-şi dea seama, nedesluşit, că montase deja o duzină de dispozitive, care se puteau declanşa în orice moment. Ar fi fost minunat să moară şi să scape de calvar; dar a pieri în flăcări i se părea culmea ororii.
Reuşise, nu prea ştia cum, să coboare de pe rezervor şi sa se îndepărteze şovăielnic, făcând un adevărat slalom printre vehiculele încremenite, ţinându-şi braţul rănit cât mai departe de corp.
Ajunsese într-un mic parc din apropierea centrului oraşului când soarele apunea. Se aşezase în iarba dintre două terenuri de sport, străduindu-se să-şi aducă aminte cum se tratau arsurile. Trebuie să te ungi cu unt, aşa ar fi zis mama lui Donald Merwin Elbcrt. Dar asta nu era valabil decât în cazul în care te opăreai puţin cu apă fierbinte sau cu un strop de grăsime sărit din tigaie. Nu-şi imagina cum ar putea să dea cu unt peste grozăvia crăpată şi înnegrită dintre cot şi umăr; nici măcar nu-şi putea imagina.
Să se omoare. Asta era situaţia, până aici îi fusese. Avea să scape de toate necazurile, aidoma unui câine bătrân...
Deodată se produsese o explozie gigantică în partea de est a oraşului, de parcă întreg mecanismul existenţei s-ar fi frânt în două. Un stâlp de foc lichid se înălţase brusc pe fundalul in-digo-închis al amurgului. Ochii îi lăcrimau şi protestau cu atâta vehemenţă, încât se văzuse silit să-i închidă.
În ciuda durerilor agonice, incendiul îi făcea plăcere... mai mult, îl încânta, îi dădea sentimentul împlinirii. Focul era cel mai bun medicament, chiar mai bun decât morfina pe care o descoperise în ziua următoare (pe când era deţinut model al închisorii, lucrase la infirmerie - ca şi în bibliotecă şi în atelierul mecanic - şi cunoştea ce înseamnă morfină, Elavil sau Darvon Complex). Nu făcea legătura între chinurile lui şi stâlpul de foc. Nu ştia decât că focul este bun şi frumos, că focul este un lucru de care are nevoie, acum şi totdeauna. Focul era extraordinar!
Peste doar câteva momente, un al doilea rezervor de ţiţei explodase şi chiar şi aici, la distanţă de cinci kilometri, se făcuse simţit şocul cald al valului de aer. Urmase încă un rezervor, şi apoi încă unul. Un scurt răgaz, apoi bubuiseră şase la rând, ca într-un răpăit; continuase să se uite cu încăpăţânare într-acolo, deşi nimeni altul n-ar mai fi fost în stare, rânjind, sorbind din ochi flăcările galbene, uitând de braţul rănit, uitând de gândurile sinucigaşe.
Durase mai bine de două ore până ce săriseră toate în aer; ar fi trebuit să se lase întunericul, dar noaptea împrumutase de la flăcări nuanţe demente, galbene şi portocalii. Întreg arcul răsăritean al orizontului era o horă de foc. Îi aducea aminte de o carte distractivă din colecţia Classic, pe care se uita când era copil, o adaptare după Războiul lumilor de H.G. Wells. Dar acum, după atâţia ani, băiatul care răsfoia cartea aceea dispăruse, în schimb Trashcan Man era aici şi ştia secretul minunat şi cumplit al razei morţii mânuite de marţieni.
Venise vremea să plece din parc. Temperatura crescuse cu vreo zece grade. Cel mai bine ar fi fost să pornească spre vest, să păstreze o oarecare distanţă faţă de frontul focului, la fel cum procedase şi la Powtanville, fugind din calea dezastrului din ce în ce mai întins. Dar halul în care ajunsese nu-i permitea să plece. Adormise în iarbă; flăcările continuau să danseze pe obrazul lui de copil obosit şi hăituit.
Omul Întunecat i s-a arătat din nou în vis, înveşmântat în mantia cu glugă, care nu lăsa să i se ghicească faţa... şi cu toate astea, Trashcan Man avea impresia că-l mai văzuse. Poate la Powtanville, stând tăcut, pe gânduri, printre trântorii din cofetărie sau berărie care-i strigau măscări. Poate la spălătoria Scrubba-Dubba (spumă pe faruri, desfaci ştergătoarele, spumă pe aripi, hei, domnule, doriţi şi un lustru cu ceară caldă?) unde purta mănuşa din buret ore în şir până ce mâna dreaptă ajungea să-i semene cu un peşte mort şi unghiile i se albeau ca fildeşul nou - poate atunci să fi văzut chipul acesta, rânjind fioros şi cu bucurie dementă de sub şuvoiul neted al apei scurgându-se pe parbriz. Când îl expediase şeriful la casa de nebuni din Terre Haute, această faţă fusese a asistentului psihiatric care se aplecase rânjind asupra lui în cabinetul unde îi făceau tratament cu electroşocuri, stând cu mâinile pe tabloul de comandă (am să-ţi prăjesc creierii, băiete, te ajut să te preschimbi din Donald Merwin Elbert în Trashcan Man, n-ai vrea şi un lustru cu ceară caldă?) pregătit să-i împuşte vreo mie de volţi în cap. Îl cunoştea prea bine pe Omul Întunecat, cu faţa lui, pe care nu reuşeai să o vezi niciodată ca lumea, cu degete care împărţeau toate pieile dintr-un pachet de cărţi, cu ochi pe care-i bănuiai dincolo de flăcări, cu rânjet pe care-l ghiceai dincolo de mormântul lumii.
- Voi face tot ce vrei tu, îi spunea în vis, plin de recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine!
Omul Întunecat şi-a ridicat braţele înăuntrul mantiei, transformând-o într-un zmeu negru. Stăteau pe o culme înaltă, iar America ardea la picioarele lor.
Vei primi un rang de frunte la mine în artilerie. Eşti omul de care am nevoie.
Apoi a văzut o armată alcătuită din zece mii de lepădături, femei şi bărbaţi proscrişi, mergând spre est, traversând deşertul şi pătrunzând în munţi, armata-bestie căreia-i sosise în sfârşit sorocul să iasă la iveală; călătoreau în camioane, jeepuri, furgoane, rulote şi tancuri; fiecare bărbat sau femeie purta la gât o piatră întunecată; adânc încrustată într-unele dintre pietrele acestea se distingea o formă roşiatică, care ar fi putut fi un Ochi sau poate o Cheie. Călare pe o maşină-cisternă uriaşă, cu anvelope late, s-a văzut pe el însuşi; ştia că rezervorul este plin cu napalm gelificat... iar în urma lui, în coloană, veneau camioane încărcate cu bombe cu vid, mine Teller, explozivi din plastic; aruncătoare de flăcări, rachete de semnalizare, rachete ghidate de energia calorică a ţintei; grenade, mitraliere, lansatoare de rachete. Dansul morţii era gata să înceapă, corzile chitarelor şi ale viorilor începuseră să fumege şi văzduhul se umpluse de mirosul sulfului şi al corditei.
Omul Întunecat şi-a ridicat iarăşi braţele, iar când le-a lăsat în jos, totul a încremenit şi a tăcut, focurile au dispărut, până şi cenuşa lor s-a răcit şi, pentru o clipă, Trashcan Man a devenit din nou Donald Merwin Elbert cel mic, speriat şi derutat. În clipa aceea a bănuit că nu era decât un biet pion în imensa partidă de şah a Omului Întunecat şi că fusese tras pe sfoară.
Apoi a constatat că figura Omului Întunecat nu mai era pe de-a-ntregul ascunsă; doi tăciuni roşii străluceau în cavităţile unde ar fi trebuit să se găsească ochii, luminând un nas subţire ca o lamă de cuţit.
- Voi face tot ce vrei tu, i-a spus în vis, plin de recunoştinţă, îmi dau şi viaţa pentru tine! Îmi dau şi sufletul pentru tine!
- Am să te pun să dai foc, i-a comunicat Omul Întunecat, solemn. Trebuie să vii la mine în oraş şi acolo vom limpezi totul.
- Unde? Unde?
Speranţele şi aşteptările lui atinseseră punctul culminant.
- La vest, i-a mai spus Omul Întunecat, dispărând. La vest. Dincolo de munţi.
Atunci se trezise. Era încă noapte şi lumină. Flăcările se apropiaseră. Căldura devenise înăbuşitoare. Casele explodau. Stelele dispăruseră, învăluite de o perdea groasă de fum uleios. Ploua cu funingine. Terenurile de sport erau acoperite cu zăpadă neagră.
Ştiind că are un scop, constatase că poate să meargă. Pornise şchiopătând spre vest; din când în când vedea şi alţi câţiva care fugeau din Gary, uitându-se peste umăr la uriaşul incendiu. Nişte proşti, gândise Trash, aproape cu afecţiune. O să ardeţi. La timpul potrivit o să ardeţi. Nimeni nu-l băga în seamă pe Trashcan Man; pentru ei, nu era decât un alt supravieţuitor. Curând, dispăruseră printre trâmbele de fum. Imediat după ivirea zorilor, Trashcan Man traversase graniţa în Illinois. Chicago se afla la nord, Joliet la sud-vest, iar focul rămânea ascuns privirilor de perdeaua ce acoperea întreg orizontul. Asta se întâmpla în dimineaţa de 2 iulie.
Uitase de visul lui de a face să ardă Chicago până la temelii - de gândul lui la alte rezervoare cu ţiţei, garnituri de tren încărcate de carburanţi, trase pe linii feroviare secundare, şi case uscate ca iasca. Puţin îi păsa lui de Windy City. În după-amiaza aceea pătrunsese în cabinetul unui medic din Chicago Heights şi furase o cutie cu fiole de morfină. Morfina îi mai potolise puţin durerea, având însă un efect secundar cu mult mai important: îl ajutase să ignore durerile pe care nu i le alungase.
În aceeaşi seară îşi făcuse rost de un borcan uriaş de Vaseline dintr-o farmacie şi-şi împachetase zona arsă a braţului sub un centimetru de gelatină. Era foarte însetat; încontinuu ar fi vrut să bea ceva. Tot felul de fantasmagorii despre Omul Întunecat i se năpusteau în cuget, ca nişte muşte enervante. La amurg, când se prăbuşise răpus de oboseală, în mintea lui încolţise deja ideea că oraşul spre care îl îndreptase Omul Întunecat era probabil Cibola, Şapte Oraşe într-Unul, Cetatea Făgăduită.
În noaptea aceea, Omul Întunecat i se înfăţişase din nou în vis şi-i confirmase gândul, cu un zâmbet sardonic.
Trashcan Man se trezi din aceste vise-amintiri confuze în amarnicul ger al pustiului. În deşert domneşte întotdeauna sau gheaţa sau focul; stare intermediară nu există.
