6 iulie 1990 - După oarece eforturi de a-l convinge, domnul Bateman a fost de acord să vină cu noi...
Harold închise caietul şi se întoarse cu el la sacul lui de dormit. Se simţea în acest moment din nou ca atunci când era mic, un băiat cu puţini prieteni (se bucurase de o scurtă copilărie fericită, cam până la vârsta de trei ani, iar începând de atunci viaţa lui nu fusese decât o glumă groasă şi urâtă) dar mulţi duşmani, un băiat pe care părinţii lui mai degrabă îl neglijaseră - toate energiile lor se concentrau asupra lui Amy, care pornise pe lungul drum ce ar fi urmat s-o poarte pe traseul Miss America/Atlantic City -, un băiat care-şi găsise consolarea în cărţi, un băiat care reuşise să nu fie niciodată ales în echipa de baseball, care fusese întotdeauna omis din School Patrol pentru a deveni, în schimb, Long John Silver, sau Tarzan, sau Philip Kent... un băiat care se transformase în toate aceste personaje noaptea târziu, ascuns sub pături, ţinând lanterna cu raza îndreptată asupra paginilor tipărite, cu ochii măriţi de fiorul aventurilor, atât de transportat, încât nici nu-şi mai simţea mirosul băşinilor; acelaşi băiat se strecura acum cu capul înainte în sacul de dormit, ţinând în mână jurnalul lui Frannie şi lanterna.
Punând spotul luminos pe coperta caietului, avu un moment de normalitate. Pentru o clipită, dintr-o parte a minţii lui se auzi un strigăt - Harold! Opreşte-te! - atât de puternic, încât se simţi cutremurat până la tălpi. Fu la un pas să se conformeze. Timp de o fracţiune de secundă, păru posibil să se oprească, să pună jurnalul la locul lui, de unde-i luase, să renunţe la Frannie şi să-i lase pe cei doi să meargă pe propriul lor drum, înainte să apuce să se petreacă ceva teribil şi irevocabil. În acea fracţiune de timp, păru că ar fi putut cu adevărat să arunce băutura amară, să o răstoarne din pocal şi să-l umple din nou cu ceea ce i s-ar fi cuvenit şi lui pe lumea asta. Renunţă, Harold, îl ruga vocea aceea rezonabilă, dar poate că era deja prea târziu.
La şaisprezece ani renunţase la Burroughs, Stevenson şi Robert Howard în favoarea altor fantezii, pe care le iubea tot atât de mult pe cât le ura - nu despre rachete sau piraţi, ci în care invoca fete în pijamale din mătase transparentă îngenunchind înaintea lui pe perne din atlaz, în timp ce Harold cel Mare stătea tolănit pe tronul lui, pregătit să le pedepsească cu bice mici din curele, cu bastoane având măciulie de argint. Fantezii amare, care-i aduseseră prin faţă, rând pe rând, pe fiecare dintre fetele mai frumoase din Ogunquit High School, la un moment sau altul. Aceste năluciri ale lui se încheiau invariabil prin răzvrătirea tot mai pronunţată a prisosului din coapsa lui, culminând cu explozia de lichid seminal, mai degrabă un blestem decât o plăcere. Apoi adormea, cu sperma uscându-i-se pe pântece, ca un strat de solzi. Fiecărui câine îi vine ziua lui.
Acum se iveau din nou acele fantezii amare, vechile dureri, pe care le aduna în jurul lui ca pe nişte cearşafuri îngălbenite, vechii prieteni ce nu piereau niciodată, ai căror dinţi nu se toceau niciodată, a căror afecţiune mortală nu slăbea niciodată.
Se întoarse iarăşi la acea primă pagină, îndreptă raza de lumină asupra cuvintelor şi începu să citească.
Cu o oră înainte de zori, puse jurnalul la locul lui, în rucsacul lui Fran şi încheie din nou catarama. Nu-şi luă nici un soi de precauţiune specială. Iar dacă se trezeşte, cugetă el rece, o s-o omor şi apoi fug. Încotro? Spre vest. Dar nu avea să se oprească în Nebraska şi nici măcar în Colorado. O, nu!
Fata nu se trezi din somn.
Se întoarse la sacul lui de dormit. Se masturbă amarnic. Apoi îl învălui un somn subţire. Visă că murea undeva, pe o coastă prăpăstioasă, acoperită cu stânci şi bolovani, ca într-un peisaj lunar. Foarte sus, deasupra capului, plutind pe curentul cald ascendent, se vedea un nor de ulii călători, aşteptând să se ospăteze din el. Nu era lună, nici stele...
Şi atunci un înfricoşător ochi roşu se căscă în întuneric: şiret şi înfiorător. Ochiul îl înspăimânta şi totodată îl atrăgea.
Ochiul îi făcea semn.
Spre vest, acolo unde acum se strângeau umbrele, în dansul lor crepuscular de moarte.
Când făcură popas, pe înserate, se aflau la vest de Joliet, Illinois. Au stat de vorbă şi au râs, în jurul unei lăzi de bere. O dată ieşiţi din Indiana, lăsaseră ploile în urma lor. Tuturor le atrase atenţia Harold, mai vesel ca niciodată.
- Ştii ceva, Harold, îi spuse Frannie mai târziu, când petrecerea începuse să se spargă. Nu cred că te-am văzut vreodată într-o formă aşa de bună. Oare de ce?
El îi făcu ştrengăreşte cu ochiul.
- Fiecărui câine îi vine ziua lui, Fran.
Ea îi răspunse tot cu un zâmbet, puţin mirată. Presupuse însă că era doar o nouă exprimare eliptică dc-a lui Harold. Nu conta absolut deloc. Singurul lucru care conta era că în sfîrşit lucrurile intrau în normal.
În seara aceea, Harold îşi începu propriul său jurnal.
CAPITOLUL 48
STRĂBĂTEA clătinându-se şi bălăbănind din braţe un suiş lung; arşiţa soarelui făcea să-i fiarbă stomacul şi-i cocea creierii. Autostrada tremura în căldura radiată de asfalt. El fusese odată Donald Merwin Elbert, acum era Trashcan Man, pururi şi pentru veşnicie, şi contempla Cetatea legendară Cibola, Şapte Oraşe într-Unul. De cât timp călătorea el spre vest? Cât trecuse de când cu The Kid? Doar Dumnezeu ştia; Trashcan Man nu avea habar. Trecuseră zile. Nopţi. Vai, de nopţi îşi aducea cel mai bine aminte!
Rămase în loc, legănându-se în zdrenţele lui şi privind în jos spre Cibola, Oraşul Făgăduit, Oraşul Viselor. Omul arăta într-un hal fără de hal. Încheietura pe care şi-o fracturase sărind peste balustrada fixată în bolţuri de rezervorul de la Cheery Oil nu se vindecase cum trebuie; rana se transformase într-o umflătură grotescă, înfăşurată într-un bandaj Ace murdar şi prost legat. Toate oasele degetelor acelei mâini se contorsionaseră cumva, transformând-o într-un fel de gheară, ca aceea a lui Quasimodo. Celălalt braţ era, de la cot şi până la umăr, o masă de ţesut ars, ce se vindeca încet. Acum nu mai putea şi nu mai supura, în schimb pielea cea nouă era roză şi lipsită de păr, ca aceea a unei păpuşi ieftine. Faţa lui rânjită, de nebun, era pârlită de soare, şi se cojea sub barba neîngrijită şi plină de cojile rănilor rămase de pe urma căzăturii în cap, atunci când roata din faţă a bicicletei se desprinsese din furcă. Purta o cămaşă de lucru J.C. Penney, de un albastru decolorat, pătată de inele concentrice de sudoare, şi o pereche de pantaloni murdari, din catifea reiată. Rucsacul, care fusese nou nu cu mult în urmă, căpătase între timp înfăţişarea stăpânului - una dintre curele se rupsese, Trash se străduise s-o lege cum ştia el mai bine, iar acum îi atârna pe spate într-o parte, ca un oblon pe o casă bântuită de spirite. Era plin de praf, iar printre cute se insinuase nisipul din deşert. În picioare purta o pereehe de pantofi Kcds legaţi cu bucăţi de sfoară, din care ieşeau gleznele goale, zgâriate şi iritate de nisip.
Privi oraşul, situat departe, sub nivelul la care se găsea el. Îşi ridică ochii către cerul crunt, de culoarea cenuşie a metalului din care se toarnă tunurile, şi către soarele ce-l bătea nemilos, învăluindu-l într-o arşiţă de furnal. Urlă. Era un urlet sălbatic şi triumfător, foarte asemănător cu acela al Susanci Stern, atunci când îi crăpase ţeasta lui Roger Rabbit cu patul propriei lui arme de vânătoare.
Începu să execute un dans târşâit şi victorios pe suprafaţa fierbinte a autostrăzii 1-15; sirocco, vântul pustiului, aducea nisip peste şosea, iar vârfurile albastre ale culmilor Pahranagat şi Spotted îşi îndreptau, indiferente, colţii lor de ferăstrău spre cerul strălucitor, aşa cum făceau de mii de ani. De cealaltă parte a autostrăzii, un Lincoln Continental şi un T-Bird fuseseră aproape îngropate în nisip, iar în spatele geamurilor speciale se vedeau, mumificaţi, ocupanţii lor. Pe partea pe care mergea Trashcan, ceva mai încolo, o camionetă răsturnată fusese aproape complet înghiţită de nisip, cu excepţia roţilor şi a arcurilor.
Dansa. Picioarele lui, încălţate în pantofi legaţi în sfori şi lălâi, săltau pe asfalt, într-un soi de beţie de marinar. Marginile zdrenţuite ale cămăşii îi fluturau în vânt. Bidonul i se izbea de rucsac. Capetele bandajului Ace se zbăteau în suflarea fierbinte a deşertului. Ţesutul roz, crescut pe locurile arsurii, strălucea crud. Vinele groase i se zbăteau la tâmple, ca nişte arcuri de ceasornic. Se găsea de o săptămână întreagă în tigaia Domnului, traversase Utah spre sud-vest, extremitatea Arizonei şi apoi Nevada; în acest răstimp, înnebunise complet.
Îşi însoţea dansul de un cântec monoton, ale cărui cuvinte le repeta mereu, pe o melodie care fusese la modă când el se găsea la instituţia de la Terre Haute, intitulată "Down to the Nightclub" şi interpretată de un grup de negri, Tower of Power. Dar textul îi aparţinea lui. Lălăia:
- Ci-a-bo-la, Ci-a-bo-la, tâcî-tâm, tâcî-tâm, banii Ci-a-bo-la, Ci-a-bo-la, tâcî-tâm, tâcî-tâm, bam!
După fiecare bam final executa o mică săritură zburdalnică în căldura care făcea să plutească totul în jur, iar când cerul nemilos se coloră în cenuşiul crepusculului, se prăbuşi în mijlocul drumului, pe jumătate leşinat, cu inima lui suprasolicitată zbătându-i-se în pieptul uscat. Cu o ultimă rămăşiţă de energie, bolborosind şi rânjind, se târî peste oblonul camionetei răsturnate şi rămase în umbra tot mai îngustă, tremurând şi gâfâind în zăpuşeală.
- Cibola! croncăni el. Tâcâtâm-tâcâtâm-bam!
Îşi trase stângaci bidonul de pe umăr cu mâna transformată în gheară şi-l scutură. Bidonul era aproape gol. Nu conta. Avea să soarbă până la ultima picătură de apă şi să se odihnească aici până la apus, după care va porni mai departe şi va intra în Cibola, Cetatea legendară, Şapte Oraşe într-Unul. Diseară avea să-şi potolească setea din fântânile veşnice, acoperite cu aur. Dar asta nu înainte de apusul soarelui ucigaş. Dumnezeu era cel mai mare incendiator din câţi există. În urmă cu amar de vreme, un băiat, pe numele lui Donald Merwin Elbert, dăduse foc cecului de pensie al bătrânei doamne Semple. Acelaşi băiat pusese foc şi Bisericii Metodiste din Powtanville, iar dacă mai rămăsese vreo rămăşiţă din Donald Merwin Elbert în acel trup, cu siguranţă dispăruse în vâlvătaia rezervoarelor de ţiţei din Gary, Indiana. Fuseseră peste o sută la număr şi săriseră în aer ca un şirag colosal de artificii. Unde mai pui că se întâmplase chiar în cinstea zilei de 4 Iulie. Minunat. Iar în miezul pojarului nu mai rămăsese decât Trashcan Man, cu braţul stâng fracturat şi fierbând ca o tocană, iar în trupul lui izbucnise un alt foc, ce nu avea să se mai stingă vreodată... decât poate atunci când din el nu va mai rămâne decât o grămăjoară de materie carbonizată.
Iar diseară avea să se adape din apa Cibolei, da, care va avea gust de vin.
Ridică bidonul şi înghiţi ultima gură de apă călduţă. Apoi azvârli bidonul gol în deşert. Broboane de sudoare îi răsăriseră pe frunte, mari cât picăturile de rouă. Rămase locului, tremurând, savurând crampele pe care i le provoca lichidul.
- Cibola! mormăi. Cibola! Am sosit! Am sosit! Voi face tot ce-mi porunceşti! Îmi dau şi viaţa pentru tine! Tâcâtâm-tâcâtâm-bam!
Începuse să-l cuprindă toropeala, acum, că-şi mai potolise cât de cât setea. Aproape adormise, când un gând sinistru străpunse învelişul minţii lui ca lama de gheaţă a unui stilet:
Şi dacă Cibola nu-i decât un miraj?
- Nu, mârâi el. Nu, ah-ah, nu.
Dar o simplă negaţie nu era suficientă ca să alunge gândul. Lama izbea şi scormonea, ţinând somnul la distanţă. Nu cumva băuse ultima duşcă de apă în onoarea unei năluciri? în felul lui, îşi recunoştea nebunia şi ştia că unui descreierat i se poate întâmpla un lucru ca acesta. Dacă fusese cu adevărat un miraj, era sortit să piară aici, în pustiu, şi păsările de pradă se vor înfrupta din el.
În cele din urmă, incapabil să mai suporte starea de oribilă nesiguranţă, se ridică de jos clătinându-se şi-şi croi anevoios drum până la şosea, luptându-se cu valurile de ameţeală şi de greaţă care aproape că-l puneau la pământ. Ajuns pe creasta dealului, îşi îndreptă privirea avidă spre câmpia netedă şi întinsă de la poale, presărată cu yucea, ciulini şi mantaua diavolului. Respiraţia i se opri în gât, apoi oftă prelung.
Oraşul era la locul lui!
Cibola, vechea legendă, tărâm de mulţi căutat, descoperit în sfârşit de Trashcan Man!
Departe, în inima deşertului, înconjurat de munţi albaştri, oraşul azuriu din cauza aburului depărtării, cu turnurile şi bulevardele licărind în lumina pustiului... Existau şi palmieri... vedea şi palmieri... şi mişcare... şi apăl
