Larry: "Şi, cu această ultimă remarcă, aş fi de părere să ridicăm şedinţa."

Sue: "Sprijin această propunere."

Stu: "S-a propus şi a fost sprijinită propunerea de ridicare a şedinţei. Cei care sunt pentru să ridice mâna. Cei care se opun să se pregătească să ia câte o cutie de bere în cap."

S-a votat în favoarea ridicării şedinţei, 7-0.

- Vii în pat, Stu?

- Da. E târziu?

- Aproape de miezul nopţii. Destul de târziu.

Stu intră de pe balcon. Purta doar o pereche de pantaloni scurţi de jockey; albeaţa lor scotea şi mai mult în evidenţă pielea bronzată. Frannie, care stătea în pat cu o lanternă Coleman aprinsă pe noptiera ei, se simţi din nou luată prin surprindere de profunzimea iubirii ce i-o purta.

- Te gândeai la întrunire?

- Da, la întrunire, recunoscu el.

Stu îşi turnă un pahar de apă din cana de pe noptieră şi trase o strâmbătură din cauza gustului sălciu al lichidului fiert.

- Consider că te-ai descurcat foarte bine în rolul de moderator. Glen te-a întrebat dacă vrei să faci acelaşi lucru şi la adunarea publică, nu? L-ai refuzat?

- Ba nu, i-am promis că da. Cred că am să mă descurc. Mă gândeam la expedierea celor trei peste munţi. E o treabă murdară, să trimiţi spioni. Ai dreptate, Frannie. Singurul necaz este că şi Nick are dreptate. Într-o situaţie ca asta, ce-i de făcut?

- După părerea mea, să votezi după cum te îndeamnă conştiinţa şi apoi să dormi cât mai bine cu putinţă. Pot să sting lumina? întrebă ea, întinzând mâna spre comutatorul lămpii Coleman.

- Mda, spuse el, aşezându-se în pat, alături de ea. Noapte bună, Frannie. Te iubesc.

Fran stinse lampa şi rămase cu privirile în tavan. Se împăcase cu Tom Cullen... dar urma lăsată de degetul mânjit cu ciocolată îi stăruia în minte.

Fiecărui câine îi vine ziua lui, Fran.

Poate că ar fi bine să-i spun lui Stu imediat, gândi ea. Dar dacă exista cu adevărat o problemă, aceasta îi aparţinea exclusiv. Nu-i rămânea decât să aştepte... să pândească... şi să vadă ce se petrece.

Nu reuşi să adoarmă decât cu greu.

CAPITOLUL 52

ERA DIMINEAŢA, devreme. Mother Abagail stătea în pat, fără să doarmă. Se străduia să se roage.

Se ridică fără să aprindă lumina şi îngenunche, în cămaşa ei de noapte din bumbac alb. Îşi lipi fruntea de Biblia deschisă la Faptele Apostolilor. La pasajul convertirii neînduplecatului Saul, pe drumul Damascului. El fusese orbit de lumină, iar pe drumul Damascului vălul îi căzuse de pe ochi. "Faptele" sunt cea din urmă carte a Bibliei în care doctrina este sprijinită prin miracole; dar miracolele ce altceva reprezintă dacă nu mâna divină a lui Dumnezeu făcându-şi lucrarea pe pământ?

Iar acum, vai, asupra ochilor ei se lăsase un văl; avea el oare să se ridice vreodată?

Singurele zgomote din încăpere erau şuieratul discret al lămpii cu ulei, ticăitul ceasului Westelox cu arc şi murmurul scăzut al vocii ei.

- Arată-mi păcatul meu, Doamne. Nu mai ştiu decât că mi-a scăpat ceva ce Tu ai vrut să văd. Nu mai pot dormi, nu mai sunt bună de nimic şi nu Te mai simt pe Tine, Doamne. Parcă m-aş ruga într-un telefon mort, iar acum e cel mai nepotrivit moment ca să se întâmple una ca asta. În ce fel Te-am insultat eu, Doamne? Te ascult, Dumnezeul meu. Ascult şoapta potolită din inima mea.

Asculta. Îşi ducea la ochi degetele bolnave de artrită şi se apleca şi mai mult în faţă, încercând să-şi limpezească mintea. Dar acolo totul era întunecat, întunecat ca propria ei piele, întunecat ca ţarina părăginită, în aşteptarea seminţei celei bune.

Te rog, Doamne, te rog, Doamne, Dumnezeul meu...

Dar imaginea ce i se arăta era o bucată de drum negru, pustiu, într-o mare de porumb. Pe drum se afla o femeie cu un sac plin de pui de-abia tăiaţi. Şi atunci veneau nevăstuicile. Se repezeau înaintea ei şi atacau sacul. Simţeau sângele - vechiul sânge al păcatului şi cel proaspăt al sacrificiului. O auzi pe bătrână înălţându-şi glasul către Domnul, dar tonul ei era slab şi tânguitor, o voce arţăgoasă, care nu se ruga umil să se facă voia Domnului, indiferent care ar fi fost locul ci în planul şi voinţa Lui, ci pretinzându-i Domnului s-o salveze ca să-şi poată termina lucrarea... lucrarea ei... ca şi cum ar fi cunoscut Gândul Domnului şi ar fi putut supune voinţa Lui. Nevăstuicile se făceau tot mai obraznice; sacul începea să se destrame, acolo unde animalele îl prindeau cu dinţii şi trăgeau şi se zbăteau. Degetele ei erau prea bătrâne şi prea slabe. Iar după ce terminau puii, dacă nevăstuicilor le mai era foame, aveau s-o atace şi pe ea. Da. Aveau să...

Şi atunci nevăstuicile începură să fugă, se risipiră chiţăind în noapte, lăsând sacul pe jumătate devorat, iar ea se gândi, plină de exaltare: Dumnezeu m-a salvat, până la urmă! Lăudat fie numele Lui! Dumnezeu a salvat-o pe slujitoarea Lui cea bună şi credincioasă.

Nu Dumnezeu, bătrâno! Eu!

În vedenia ei se întorsese, tresărind de spaimă şi simţind în gură gust ca de cupru. Iată, printre cocenii de porumb îşi făcu loc, ca o fantomă argintie şi jerpelită, un uriaş lup din Munţii Stâncoşi, cu falca atârnându-i într-un rânjet sardonic, cu ochii arzând ca nişte cărbuni aprinşi. În jurul gâtului gros purta un colan de argint, un obiect de o splendoare barbară şi ciudată, de care atârna o mica piatră din cel mai negru gagat... În centrul căreia se afla un mic punct roşu, ca un ochi. Sau ca o cheie.

Îşi făcu cruce şi semnul de alungare a deochiului înaintea teribilei arătări, dar rânjetul fiarei se lăţi şi mai mult, iar printre fălci se văzu mişcând muşchiul golaş şi roz al limbii.

Am să vin după tine, Mother. Nu acum, dar peste puţin timp. Te vom fugări aşa cum hăituiesc câinii căprioara. Tot ceea ce-ţi închipui tu despre mine este adevărat, dar eu sunt chiar mai mult decât bănuieşti tu. Eu sunt Omul Magic. Eu sunt cei care vorbeşte în numele epocii următoare. Oamenii tăi mă cunosc cel mai bine, Mother. Ei mă numesc John the Conqueror.

Du-te! Lasă-mă, în numele lui Dumnezeu Atotputernicul!

Dar se temea în aşa hal! Nu pentru oamenii din jurul ei, care în vis erau întruchipaţi de puii din sac, ci pentru ea însăşi. Se temea în sufletul ei, se temea pentru sufletul ei.

Dumnezeul tău nu are nici o putere asupra mea. Vasul lui este slab.

Nu! Nu-i adevărat! Am putere cât zece, mă voi înălţa spre tării cu aripi ca de vultur...

Dar lupul se mulţumi să rânjească şi să se apropie de ca. Ea se trase înapoi din calea răsuflării lui grele şi feroce. Era spaima ce întunecă miezul de zi şi spaima ce-şi întinde giulgiul asupra miezului de noapte. Îi era frică. Îi era frică aşa cum nu-i mai fusese vreodată. Iar lupul, rânjind încă, îi vorbi cu două voci, una întrebând şi cealaltă dând răspuns.

Cine a scos apă din stâncă, atunci când am fost însetaţi?

Eu am scos, răspunse lupul cu voce enervantă, croncănitoare şi temătoare.

Cine ne-a salvat atunci când ne-a cuprins slăbiciunea ? întrebă lupul rânjind, ajuns acum la doar o palmă de ca, cu respiraţia amintind de un abator în plină funcţiune.

Chiar eu, scânci lupul, apropiindu-se chiar şi mai mult, cu botul rânjit respirând moarte, cu ochii roşii şi trufaşi.

O, cazi la pământ şi laudă-mi numele, eu sunt cel care aduce apă în deşert, laudă-mi numele, eu sunt slujitorul bun şi credincios care aduce apă în deşert, iar numele meu este totuna cu al Stăpânului meu...

Lupul îşi deschise gura mare, pregătindu-se s-o înghită.

- ... numele Meu, murmură ca. Lăudat fie numele Meu, lăudat fie Domnul, de la care se revarsă toate binecuvântările, lăudaţi-L, voi, fiinţe de pe pământ...

Îşi înălţă fruntea şi se uită în jur, înmărmurită. Biblia căzuse pe podea. Prin fereastra dinspre răsărit se vedea lumina zorilor.

- Vai, Doamne! strigă ca cu voce mare şi tremurată.

Cine a scos apă din piatră, atunci când am fost însetaţi?

Asta era? Asta era, Doamne? Din cauza asta i se lăsaseră vălurile peste ochi, făcând-o oarbă la lucrurile pe care ar fi trebuit să le vadă?

Lacrimi amare începură să-i cadă din ochi; se ridică încet în picioare, înfrângându-şi durerile, şi se apropie de fereastră. Simţi acele mari şi boante ale artritei înfigându-i-sc în încheieturile de la şold şi genunchi.