Salonul, aidoma bucătăriei, era extrem de curat, dar mobila avea un aspect greoi şi puţin uzat. Cel mai frumos element era căminul, o imensă structură din piatră şi cărămidă, cu un şemineu atât de mare, încât puteai să şezi pe el. Ceea ce şi tăcu, privind cu grijă în jur. Atunci, simţi o cărămidă mişcându-se sub ea şi, tocmai când era pe cale să se ridice şi să cerceteze locul, cineva bătu la uşă.

Frica se abătu asupra ci ca o imensă povară sufocantă şi o paraliză pe loc. Respiraţia i se opri, iar mai târziu avea să constate că făcuse puţin pe ea.

Bătaia se repetă, un şir de vreo şase lovituri repezi şi hotărâte.

Doamne, gândi ca, bine că măcar storurile sunt trase, slavă Cerului!

Gândul acesta fu urmat de convingerea că-şi lăsase bicicleta afară, în văzul tuturor. Oare? încercă cu disperare să-şi amintească, dar o vreme nu reuşi să-şi aducă în memorie decât o trăncăneală fără şir, din care se desprinse o zicală tot atât de neliniştitoare, pe cât îi era de bine cunoscută: Înainte de a vedea paiul din ochiul altuia, scoate bârna din ochiul tău...

Bătaia se repetă, de această dată însoţită de vocea unei femei:

- E cineva acasă?

Fran era stană de piatră. Îşi aminti acum că-şi lăsase bicicleta în spate, sub frânghia de rufe a lui Harold. Deci ascunsă privirii cuiva din faţa casei. Şi dacă persoana se hotăra să încerce uşa din spate...

Clanţa uşii din faţă - pe care Fran o vedea în vestibul - începu să se sucească încolo şi încoace, descriind semicercuri cu nervozitate.

Sper să nu se priceapă mai bine decât mine la spart broaşte, reflectă Frannie, apoi fu silită să-şi reţină cu toate puterile un hohot nebun de râs. Asta i se întâmplă după ce coborâse privirile în jos şi constatase cât de rău se înfricoşase, după pata de pe pantalonii din bumbac. Bine că nu m-am căcat pe mine. Deocamdată, cel puţin. Un nou val de râs isteric o chinui, cât pe ce să răzbată la suprafaţă.

Apoi, cu imensă şi indescriptibilă uşurare, auzi zgomotul paşilor îndepărtându-se pe poteca turnată în beton a lui Harold.

Fran acţionă atunci sub imperiul unui gest inconştient. Traversă vestibulul până la uşă şi-şi lipi ochiul de crăpătura infimă dintre transperant şi marginea geamului. Văzu o femeie cu păr lung şi negru, în care se împletea o şuviţă albă. Tocmai se urca pe un mic scuter Vespa, parcat lângă trotuar. Când motorul se trezi la viaţă, îşi aruncă părul pe spate şi şi-l prinse într-o clamă.

Este femeia aceea, doamna Cross, care a sosit cu grupul lui Larry Underwood! Îl cunoaşte pe Harold?

Apoi Nadine băgă scuterul în viteză şi porni cu o mică smucitură, dispărând repede din raza vizuală. Fran scoase un oftat imens şi simţi că o lasă picioarele. Deschise gura, cu intenţia să dea drumul hohotelor de râs pe care şi le stăpânise atât de greu, bănuind de pe acum tremurul şi uşurarea ce aveau să răzbată în râsul acela. Dar o podidiră, în schimb, lacrimile.

Peste cinci minute, prea nervoasă ca să-şi mai continue căutările, ieşea afară tot prin fereastra de la subsol, după ce se urcase pe un scaun de răchită tras în dreptul deschiderii. O dată scăpată, reuşi să-l împingă suficient de departe, ca să nu bată la ochi că se folosise cineva de el în scopul respectiv. Era încă departe de poziţia lui iniţială, dar oamenii remarcă rareori lucrurile de acest fel... pe de altă parte, Harold părea să nu folosească pivniţa decât ca depozit de Coca-Cola.

Trase geamul la locul lui şi-şi luă bicicleta. Senzaţia de slăbiciune, ameţeală şi vagă greaţă nu-i trecuse de tot. Cel puţin bine că mi s-au uscat pantalonii, îi trecu prin minte. Data viitoare când porneşti la o spargere, Frances Rebecca, să nu uiţi cumva să-ţi tragi pe tine şi un pampers.

Ieşi pedalând din curtea lui Harold şi părăsi cu toată viteza de care era în stare Arapahoe, revenind în centru prin Canyon Boulevard. Peste un sfert de oră, se afla în apartamentul ei.

Aici domnea o linişte deplină.

Îşi deschise jurnalul, privi urma de amprentă mânjită cu ciocolată şi se întrebă unde o fi Stu.

Şi dacă Harold era împreună cu el.

O, Stu, te rog, întoarce-te acasă. Vreau să te ştiu aproape de mine.

După prânz, Stu se despărţise de Glen şi se întorsese acasă. Stătea în mijlocul salonului, framântându-se din cauza lui Mother Abagail şi întrebându-se câtă dreptate aveau Nick şi Glen susţinând că lucrurile trebuie să fie lăsate la voia lor, când auzi o bătaie în uşă.

- Stu? îl strigă Ralph Brentner. Hei, Stu, eşti acasă?

Harold Lauder îl însoţea. Zâmbetul lui Harold părea astăzi mai estompat, însă nu dispăruse cu desăvârşire; s-ar fi zis că este îndoliat, dar vesel, şi se străduieşte să mimeze seriozitatea în timpul slujbei de înmormântare.

Ralph, care era cu inima frântă din pricina dispariţiei lui Mother Abagail, îl întâlnise pe Harold cu o jumătate de oră în urmă, acesta fiind în drum spre casă, după ce făcuse parte dintr-o echipă care aducea apă de la Boulder Creek. Ralph îl aprecia pe Harold, care întotdeauna părea să aibă timp să asculte şi să compătimească pe oricine avea de spus o poveste tristă... fără să-şi dorească, aparent, nimic în schimb. Ralph îi istorisise cu lux de amănunte dispariţia lui Mother Abagail, inclusiv temerile lui că biata femeie ar putea să sufere un atac de inimă, să-şi fractureze unul din oasele ei fragile sau să moară de frig, dacă nu avea un adăpost peste noapte.

- Ştii, plouă aproape în fiecare după-amiază, fir-ar al naibii, încheie Ralph, în timp ce Stu turna cafea. Dacă se udă, sigur face o răceală. Iar de la răceală la pneumonie nu-i decât un pas.

- Ce-am putea face? îi întrebă Stu. N-o putem sili să se întoarcă, fără voia ei.

- Păi, nu, recunoscu Ralph. Dar Harold are o idee minunată.

- Ce mai faci, Harold? i se adresă Stu.

- Foarte bine. Tu?

- Minunat.

- Şi Fran? Ai grijă de ea?

Harold nu-l scăpa din ochi pe Stu şi, deşi îşi păstra aerul amabil şi vag vesel, Stu avu pentru o clipă sentimentul că ochii zâmbăreţi ai lui Harold erau ca soarele ce se reflecta în apa de la Cariera lui Brakeman, acasă la el - apa părea nemaipomenită, dar cobora spre adâncimi negre, unde razele nu pătrunseseră nicicând şi, de-a lungul anilor, patru băieţi se înecaseră în undele aparent nevinovate ale lacului.

- Cât mă pricep mai bine, îi răspunse. Ce idee ţi-a venit, Harold?

- Uite ce este. Eu am înţeles punctul de vedere al lui Nick. Şi al lui Glen. Ei şi-au dat seama că Mother Abagail a dobândit în Free Zone statutul de simbol teocratic... iar ei sunt la un pas de a deveni purtători de cuvânt ai Zonei, nu?

Stu sorbi din cafea.

- Adică ce înţelegi prin "simbol teocratic"?

- L-aş denumi un simbol pământesc al unui legământ încheiat cu Dumnezeu, spuse Harold, iar ochii i se întunecară puţin. Cum ar fi Sfânta Împărtăşanie sau Vacile Sfinte din India.

Lui Stu păru să-i placă ideea.

- Mda, mi se pare corect. Vacile alea... le lasă să umble pe stradă şi provoacă tot felul de încurcături de circulaţie, nu? Pot să intre şi să iasă din magazine când le tună sau dacă au chef pleacă de tot din oraş.

- Da, îi dădu Harold dreptate. Dar cele mai multe vaci sunt bolnave, Stu. Întotdeauna sunt pe punctul de a muri de inaniţie. Unele sunt tuberculoase. Toate astea se întâmplă pentru că sunt un simbol colectiv. Indienii sunt convinşi că Dumnezeu se va îngriji de ele, după cum oamenii noştri sunt siguri că Dumnezeu o va apăra pe Mother Abagail. Dar eu am îndoielile mele în legătură cu un Dumnezeu care afirmă că este drept să laşi o biată vacă proastă să bântuie, chinuită de dureri.

Ralph păru jenat câteva clipe, iar Stu ştia ce se petrece în sufletul lui, pentru că simţea şi el exact aceleaşi lucruri; se bucura pentru că reuşea astfel să-şi limpezească adevăratele simţăminte faţă de Mother Abagail, dar avea senzaţia că Harold era doar la un pas de blasfemie.

- Oricum, se grăbi Harold să continue, renunţând la subiectul Vacile Sacre din India, nu putem schimba sentimentele oamenilor faţă de ea...

- Şi nici nu urmărim asta, adăugă Ralph repede.

- Corect! exclamă Harold. În definitiv, ea a reuşit să ne adune împreună fără să folosească undele scurte. Ideea mea era să ne suim pe credincioasele noastre motociclete şi să ne petrecem o după-amiază făcând o recunoaştere în zona din vestul Boulderului. Dacă rămânem destul de aproape unul de altul, putem comunica prin walkie-talkie.

Stu părea încântat de idee. Asta ar fi vrut ci să facă de la bun început. La lucrurile astea cu Vacile Sacre şi Dumnezeu nu se pricepea prea bine, dar nu se făcea s-o lase să bată coclaurii, de capul său. Chestia asta nu avea nimic de-a face cu religia; iar purtarea asta el o considera indiferenţă grosolană.

- Iar dacă o găsim, le explică Harold, putem s-o întrebăm ce-şi doreşte.

- S-o aducem înapoi, în oraş, propuse Ralph.

- Cel puţin aşa putem s-o supraveghem, zise Harold.

- Okay, puse Stu capăt discuţiei. Mi se pare o idee excelentă, Harold. Aşteptaţi puţin, vreau să-i las un bilet lui Fran.