- Apucă-mă, îi şopti The Kid în întuneric.
Trashcan îşi simţi mâna prinsă şi condusă spre un obiect cilindric şi tare, care pulsa ca o vietate.
- Fă-mi laba. Haide, rezolvă-mă, doar ştii ce ai de făcut, mi-am dat seama dă când te-am văzut. Haide, labagiu nenorocit, rezolvă-mă odată.
Trashcan Man se pricepea la operaţiunea asta. Din multe puncte de vedere, era o uşurare. Ştia din lungile nopţi petrecute la pârnaie. Se zicea că ar fi un lucru rău, pe care-l practică perverşii, dar ceea ce făceau ei era mai bine decât ce făceau alţii, care-şi pierdeau nopţile ascuţind cozi de linguri, sau care zăceau pur şi simplu pe paturi, îşi trosneau încheieturile, se holbau la tine şi rânjeau.
The Kid îi dăduse lui Trashcan o treabă la care era iscusit. Prinse lucrul acela în mână şi începu. După ce termina, The Kid avea să adoarmă la loc. Atunci îşi lua şi el tălpăşiţa.
The Kid începuse să respire precipitat şi să-şi mişte coapsele în ritm cu mângâierile lui Trashcan. Trash nici nu-şi dădu seama la început că The Kid îi desfăcea în acelaşi timp cureaua şi-i dădea jos jeanşii şi izmenele până la genunchi. Îl lăsă să facă ce voia. Nu contează dacă The Kid are chef să i-o tragă. Lui Trash i se mai întâmplase şi asta. Nu mureai din atâta lucru, nici otrăvitor nu era.
Apoi simţi că îngheaţă. Nu, ceea ce simţea el apăsându-i pe anus nu era carne, ci oţel rece.
Un gând îl străfulgeră.
- Nu, şopti el.
Ochii i se căscară de groază în bezna din jur. Acum reuşea să distingă vag faţa păpuşii ucigaşe în oglindă, aplecându-se asupra umărului său cu părul căzut în ochii roşii.
- Ba da, îi răspunse The Kid, tot în şoaptă. Şi nu care cumva să slăbeşti mişcarea, Trashy. Să n-o slăbeşti deloc. Dacă nu, s-ar putea să apăs trăgaciul. Îţi fac cura' arşice. Sunt gloanţe dum-dum, Trashy, sper că m-ai înţeles!
Scâncind, Trashcan îşi reîncepu dezmierdările. Scâncetele i se transformară în mici gemete de durere, pe măsură ce ţeava calibru 45 pătrundea încet în el, rotindu-se, îmboldindu-l şi rupându-i carnea. Oare era posibil să-l excite? Ba da, chiar asta se întâmpla.
În cele din urmă, bănui şi The Kid freamătul lui.
- Îţi cam place, este? gâfâi The Kid. Ştiam io c-aşa o să se-ntâmple, sac de căcat ce eşti. Îţi place s-o iei în cur, nu? Spune da, că dacă nu, o să te trezeşti drept în iad.
- Da, bâigui Trashcan Man.
- Vrei să te-ajut?
Nu dorea. Indiferent cât era de excitat, nu dorea. Însă învăţase că se cuvine să nu se dezvăluie.
- Da.
- N-aş pune mâna pă sula ta nici dac-ar fi dân diamant. Freacă-te singur. Dă ce crezi că ţi-a dat Dumnezeu două mâini?
Cât timp a trecut? Poate Domnul să fi ştiut; Trashcan Man în nici un caz. Un minut, o oră, un mileniu - ce importanţă mai avea? Era convins că, o dată cu orgasmul lui The Kid, avea să simtă simultan două lucruri: jetul fierbinte al spermei micuţului monstru la el pe burtă şi trecerea fulgerătoare a glonţului dum-dum prin maţe. Cea din urmă clismă.
Apoi coapsele lui The Kid înţepeniră şi penisul începu să ejaculeze în mâna lui Trashcan Man. Suprafaţa pumnului deveni lunecoasă, ca o mănuşă din cauciuc. După o clipă, pistolul fu îndepărtat. Lacrimi tăcute de uşurare începură să i se scurgă pe obraji. Nu-i era teamă să moară, cel puţin nu în slujba Omului Întunecat, dar nu voia să-şi găsească sfârşitul în camera asta împuţită de hotel, de mâna unui psihopat. Nu înainte de a apuca să vadă Cibola. S-ar fi rugat lui Dumnezeu, dar ştia instinctiv că El nu şi-ar fi aplecat urechea la cei care-şi arătaseră supunerea faţă de celălalt. În definitiv, făcuse oare Dumnezeu ceva spre binele lui Trashcan Man? Sau pentru Donald Merwin Elbert, dacă-i vorba?
În tăcerea întreruptă doar de respiraţii, vocea lui The Kid se înălţă într-un soi de incantaţie falsă şi spartă, pe măsură ce se lăsa furat de somn:
- Io şi prietenii mei ne-am făcut o faimă dă nemaipomenit... da, da, băieţii duri ne cunosc şi ne lasă-n pace...
Se puse pe sforăit.
Acum am să plec, îi trecu prin gând lui Trashcan Man, dar se temu că foiala îl va trezi din somn pe tovarăşul lui. O iau din loc imediat ce sunt sigur că doarme de-a binelea. Cinci minute. Nu e nevoie de mai mult.
Dar nimeni nu cunoaşte cât durează cinci minute în întuneric; se poate afirma, fără teama de a greşi, că, în beznă, nici nu există cinci minute. Aşteptă. Se lăsă furat de moţăială, fără veste. Nu peste mult alunecase pe toboganul somnului.
Se afla pe un drum cufundat în penumbre, la mare altitudine. Ai fi zis că poţi atinge stelele cu mâna, că le poţi culege şi pune într-un borcan, ca pe licurici. Era ger amar şi întuneric, întrezărea cu greu feţele golaşe ale stâncilor printre care fusese tăiată şoseaua în luciul îngheţat al stelelor.
Ceva se apropia de el.
Şi atunci vocea lui, venind de nicăieri, venind de peste tot: Am să-ţi trimit un semn, în munţi. Am să-ţi fac dovada puterilor mele. Am să-ţi arăt ce li se întâmplă celor ce vor să mi se pună împotrivă. Aşteaptă. Fii treaz.
Ochi roşii începură să se caşte în întuneric: ca şi cum cineva ar fi adus zeci de lanterne de avertizare cu huse pe ele şi acum îndepărta husele, două câte două. Erau într-adevăr ochi, care îl înconjuraseră pe Trashcan Man într-un cerc. La început crezu că sunt ochi de nevăstuică, dar când cercul se strânse în jurul lui văzu că erau ai unor lupi cenuşii, din cei mari, de munte, cu urechile ciulite şi cu bale picurându-le din boturile negre.
Îi era teamă.
Ei nu te caută pe tine, bunul şi credinciosul meu slujitor. Vezi?
Fiarele dispărură. Lupii cenuşii de pădure, cu respiraţia lor grea, dispăruseră ca şi cum n-ar fi fost.
Fii treaz, spuse vocea.
Aşteaptă, spuse vocea.
Visul se sfârşi şi se trezi. Soarele se revărsa prin fereastra camerei de motel. The Kid stătea în faţa ei, aparent neatins de urmările chefului cu produsul de acum defunctei Adolph Coors Company din noaptea trecută. Îşi coafase iarăşi părul în obişnuitele volute şi învolburări, iar acum îşi admira imaginea reflectată în sticlă. Haina din piele şi-o atârnase de spătarul scaunului. Picioruşele de iepure se bălăbăneau de curea, ca nişte mici cadavre spânzurate.
- Bă, sac de puroi! Gândeam că trebuie să te ung iar la mână ca să te trezeşti. Haide, avem o zi măreaţă înaintea noastră. Astăzi o să se-ntâmple o groază de chestii, n-am dreptate?
- Să ştii că ai, făcu Trashcan Man, cu un zâmbet straniu.
În seara de 5 august, când Trashcan Man se dezmetici din somn, se afla încă pe masa de şaisprezece-douăzeci şi unu din cazinoul lui MGM Grand Hotel. Înaintea lui stătea, pe scaunul pus cu speteaza în faţă, un tânăr cu părul lins, blond ca paiul, şi ochelari de soare cu oglindă. Primul lucru remarcat de Trash fu piatra de la gâtul lui, atârnând în decolteul cămăşii sport, descheiate. Neagră, cu o fisură roşie în centru. Ca un ochi de lup în noapte.
Încercă să spună că-i era sete, dar nu reuşi să scoată din el decât un sunet jalnic.
