- Nu, eu trebuie să-ţi mulţumesc ţie, zise Stu cu seriozitate.

- Mie? clipi Harold.

- Pentru că ne-ai ajutat să plecăm în căutare atunci când toţi ceilalţi ajunseseră la concluzia că e mai bine să lăsăm lucrurile să curgă în voia lor. Chiar dacă nu ne-a ieşit cum am fi vrut. N-ai vrea să dai mâna cu mine?

Stu întinse mâna. Luat prin surprindere, Harold se uită o clipă în gol, iar Stu crezu că va fi respins. Harold îşi scoase apoi mâna dreaptă din buzunarul jachetei - s-ar fi zis că îl împiedică ceva, fermoarul, poate - şi-l strânse scurt. Palma lui Harold era caldă şi puţin asudată.

Stu îi trecu prin faţă şi privi în vale, de-a lungul aleii.

- Ar fi timpul să apară şi Ralph. Sper că n-a suferit vreun accident, coborând de pe muntele ăla afurisit. El... uite, a ajuns.

Stu ieşi în marginea drumeagului; se apropia şi un al doilea far, jucându-se de-a v-aţi ascunselea prin perdeaua de copaci.

- Da, el este, declară Harold cu o voce egală şi stranie, în spatele lui.

- Mai este cineva, în afară de el.

- C-cum?

- Priveşte acolo, îl sfătui Stu, arătându-i cea de-a doua lumină din spatele primei.

- Ah!

Acelaşi ton ciudat. Stu se întoarse spre el.

- Te simţi bine, Harold?

- Sunt doar puţin obosit.

Cel de-al doilea vehicul îi aparţinea lui Glen Bateman: o motoretă cu motor foarte mic, care totuşi în comparaţie cu Vespa Nadinei părea o Harley; dar n-ar fi acceptat în ruptul capului să circule pe ceva mai de Doamne-ajută. În spatele lui Ralph călătorea Nick Andros. Nick le adresă tuturor invitaţia de a merge acasă la el şi Ralph, ca să bea împreună o cafea şi/sau coniac. Stu acceptă, în schimb Harold se scuză, părând în continuare nervos şi obosit.

Este teribil de dezamăgit, gândi Stu, reflectând că unda de simpatie pe care o simţea faţă de Harold, de altfel cea dintâi, venea prea târziu. Repetă şi el invitaţia lui Nick, dar Harold clătină din cap şi-i spuse că era terminat şi prefera să se întoarcă acasă la el şi să se culce.

Îl chinuia un asemenea tremurat, încât introduse cu greu cheia în broasca uşii din faţă. Când reuşi s-o deschidă, Harold se năpusti înăuntru ca şi cum s-ar fi aşteptat ca de după peretele din spate să-l pândească cine ştie ce maniac. Trânti uşa, răsuci cheia şi trase zăvorul. Apoi rămase câteva secunde sprijinit, cu capul lăsat pe spate şi ochii închişi, la un pas de un val de lacrimi isterice. După ce reuşi din nou să se adune, străbătu pe pipăite antreul şi intră în salon, unde aprinse toate cele trei lămpi cu gaz. Camera se lumină şi începu să se simtă şi el mai bine.

Se aşeză în scaunul lui preferat şi închise ochii. După ce bătăile inimii i se mai potoliră, se apropie de cămin, îndepărtă cărămida şi scoase JURNALUL. Caietul acesta îi aducea mângâiere. Jurnalul este locul unde îţi treci toate datoriile şi notele de plată neachitate, a căror dobândă sporeşte mereu. Tot acolo îţi notezi şi atunci când ţi-ai reglat toate conturile.

Se aşeză, deschise la locul în care se oprise, ezită, apoi notă: 14 august 1990. Scrise vreme de aproape o oră şi jumătate, cu creionul alergând nebuneşte, cuvânt după cuvânt, pagină după pagină. Rând pe rând, figura lui devenea fioros de amuzată sau onestă, îngrozită sau veselă, rănită sau zâmbitoare. După ce termină, reciti textul ("Aceasta este epistola mea către lume/care nu s-a învrednicit niciodată să-mi scrie..."), masându-şi absent mâna dreaptă, care-l durea.

Puse jurnalul şi piatra la locul lor. Era calm; scrisese tot ce-i stătea pe suflet; transpusese întreaga lui groază şi furie pe hârtie, iar voinţa îi rămăsese întreagă. Asta era foarte bine. Uneori actul scrierii îl lăsa mai nesigur pe sine şi chiar acelea erau situaţiile când ştia că scrisese fals sau fără să fi făcut efortul cerut pentru a şlefui muchia boantă a adevărului în aşa fel încât să fie în stare să taie - până dădea sângele. În seara aceasta putea să pună caietul la locul lui cu mintea calmă şi împăcată. Mânia fricii şi a frustrării fusese tradusă cu bine în pagini, iar piatra avea să le ţină în frâu cât timp dormea.

Harold ridică una dintre jaluzele şi contemplă strada tăcută. Ridicându-şi privirea spre culmile munţilor Flatiron, cântări la rece cât de aproape fusese de momentul dezlănţuirii, când ar fi putut să scoată pistolul şi să încerce să-i culce pe toţi patru la pământ. Asta ar fi însemnat sfârşitul comitetului lor ad-hoc împuţit şi ipocrit. După ce-i termina, n-ar mai fi rămas din comitet nici măcar o căcăcioasă de majoritate.

Dar chiar în ultimul moment, o coardă erodată a echilibrului său mintal rezistase, în loc să cedeze. Reuşise să dea drumul pistolului şi să strângă mâna trădătorului ăla afurisit. Cum, nu avea să ştie niciodată, dar slavă Domnului că fusese capabil să se stăpânească. Semnul geniului este capacitatea de a răbda, iar el se simţea în stare să aştepte.

Îl cuprindea somnul; fusese o zi lungă şi plină de evenimente.

Descheindu-se la cămaşă, Harold stinse două dintre cele trei lămpi şi o luă pe cea de a treia, cu gândul s-o ducă în dormitor. Dar, traversând bucătăria, rămase în loc, încremenit.

Uşa la pivniţă era deschisă.

Se duse într-acolo, ridicând lampa, şi coborî primele trei scări. Frica i se strecură în inimă, alungând calmul.

- Cine-i acolo? strigă el.

Nici un răspuns. Reuşea să distingă jocul de hochei. Afişele. În colţul îndepărtat, un set de ciocane pentru crochet frumos colorate, aranjate în raftul lor.

Mai coborî trei trepte.

- E cineva aici?

Nu; simţea că nu e nimeni. Dar asta nu-i domoli frica.

Parcurse şi celelalte trepte, ridicând lampa sus, deasupra capului; de cealaltă parte a încăperii procedă aidoma unui monstruos Harold-umbră, la fel de uriaş şi de negru ca maimuţa din Rue Morgue.

Oare nu cumva se vedea ceva pe podea, acolo? Ba da.

Trecu prin spatele circuitului pentru maşini de jucărie până sub fereastra pe unde intrase Fran. Pe podea era o pată de nisip cafeniu-deschis. Harold puse lumina pe ea. În mijlocul petei se vedea urma lăsată de un pantof de sport, limpede ca o amprentă... cu model nu în zigzag sau romburi, ci cu cercuri şi linii. O scrută, întipărindu-şi-o în minte, apoi îi trase un şut, ridicând un norişor de praf şi distrugând semnul. În lumina lămpii Coleman, obrajii lui căpătaseră culoarea unei statui de ceară.

- Vei plăti! strigă Harold cu vocea potolită. Oricine vei fi fost tu, vei plăti! Da, da, vei plăti!

Urcă din nou la parter şi străbătu casa de la un capăt la celălalt, în căutarea altor semne. Îşi încheie turul în salon, mai treaz ca oricând. Tocmai trăgea concluzia că o persoană oarecare - un copil, probabil - intrase din pură curiozitate, când gândul la jurnalul lui îi răbufni în minte, ca un fulger în miez de noapte. Mobilul spargerii era atât de limpede, atât de infernal, încât aproape că-l trecuse total cu vederea.

Fugi la cămin, scoase cărămida şi smulse caietul de la locul lui. Înţelese pentru prima oară ce primejdie reprezenta pentru el jurnalul. Dacă-l descoperea cineva, totul se termina. Dacă nu înţelegea el atâta lucru, atunci cine? Oare nu începuse povestea tocmai din cauza jurnalului lui Fran?

Caietul. Urma de pas. Exista vreo legătură, însemna neapărat că fusese dat de gol? Desigur că nu. Dar putea fi sigur? Adevărul drăcesc era că nu avea cum să-şi dea un răspuns.

Puse cărămida la loc şi luă jurnalul cu el, în dormitor. Îl aşeză sub pernă, alături de revolverul Smith & Wesson, gândindu-se că ar trebui să-l ardă, conştient fiind că nu avea să fie niciodată în stare. Între copertele acestea se aflau cele mai bune scrieri ale lui, singurele care fuseseră dictate de credinţa şi de angajamentul lui personal.

Se întinse în pat, resemnându-se cu gândul că va petrece o noapte albă, încercând neîncetat să găsească ascunzătoarea potrivită. Sub o scândură din podele? În fundul dulapului? Era bine să repete vechea şmecherie cu scrisoarea furată, lăsând-o temerar pe unul dintre rafturile bibliotecii, un volum printre multe altele, flancat de Reader's Digest Condensed Book într-o parte şi de The Total Woman de cealaltă? Nu... nu avea un asemenea curaj şi, o dată plecat de acasă, nu şi-ar fi găsit nicicând pacea. Dar într-un seif de la bancă? Nu, nu mergea... dorea să-l aibă mereu la îndemână, ca să se poată uita în el.

Într-un târziu începu să alunece spre somn, iar mintea lui, eliberată în acele clipe, porni să plutească fără călăuzire conştientă, ca o bilă rostogolindu-se lent într-un joc mecanic. Prin minte îi treceau fragmente logice: E musai să stea ascuns, asta-i treaba... dacă Frannie şi-l ascundea pe al ei mai bine... dacă nu citeam ce crede ea cu adevărat despre mine... ipocrizia ei... dacă nu...

Harold se ridică brusc în pat, cu ochii larg deschişi, scoţând un mic ţipăt.

Rămase aşa multă vreme, iar după un timp începu să tremure. Oare ştia? Era urma din pivniţă lăsată de Fran? Jurnale... caiete...

Apoi se culcă din nou, dar mai trecu mult până să adoarmă. Se tot muncea să-şi aducă aminte dacă Fran Goldsmith purta de obicei pantofi sport. Iar dacă era aşa, cum arăta modelul de pe tălpile lor?

Modele de tălpi, modele de suflet.

Când adormi cu adevărat, avu vise neliniştite şi ţipă de mai multe ori jalnic, în întuneric, ca şi cum ar fi vrut să alunge lucruri care-şi găsiseră sălaş în el pentru vecie.

Stu sosi acasă la 9.15. Fran stătea cuibărită pe patul dublu, purtând una dintre cămăşile lui - îi ajungea aproape până la genunchi - citind dintr-o carte intitulată Cincizeci de plante prietenoase. O dată cu intrarea lui, se ridică.

- Unde ai fost? Am fost atât de îngrijorată!

Stu îi povesti despre ideea lui Harold de a o căuta pe Mother Abagail, ca s-o poată ţine sub supraveghere, cel puţin. De Vacile Sfinte n-a pomenit. Descheindu-şi cămaşa, sfârşi astfel: