- Stuart Redman, de unde ai făcut rost de asta! îl întrebă ea, încântată de surpriza făcută.

- De la Folk Arts Music, îi răspunse el, zâmbind.

Femeia luă scândura de spălat şi o răsuci pe toate părţile.

Lumina lămpii se reflecta albăstrui pe suprafaţa lustruită. Folk?...

- Este pe Walnut Street, ceva mai departe.

- O scândură pentru spălat într-un magazin de muzică!

- Mda. Exista şi o copaie minunată, dar cineva apucase să-i dea o gaură şi s-o transforme în contrabas.

Ea începu să râdă. Lăsă scândura pe canapea, se duse la el şi-l strânse în braţe. Mâinile bărbatului îi prinseră sânii, iar ea îl strânse şi mai tare.

- Şi doctorul mi-a recomandat să-l distrez cu muzică interpretată la obiecte concrete, îi şopti ea.

- Cum?

Îşi lipi obrazul de gâtul lui Stu.

- Din câte se pare, se simte minunat. Cam aşa cum zice şi cântecul. Poţi să mă faci fericită, Stu?

Surâzând, o ridică în braţe.

- Păi, îi răspunse el, cred că aş putea încerca, măcar.

După-amiaza următoare, la ora 2.15, Glen Bateman năvăli în apartament, fără să mai bată la uşă. Fran era plecată la Lucy Swann, unde cele două femei încercau să prepare un aluat cu drojdie. Stu citea un western de Max Brand. Văzând figura palidă şi şocată şi ochii mari ai lui Glen, aruncă volumul pe podea.

- Vai, Stu, nici nu ştii cât mă bucur că te găsesc aici.

- Ce s-a întâmplat? îl întrebă acesta nerăbdător. Nu cumva... a găsit-o cineva?

- Nu, spuse Glen, aşezându-se brusc, ca şi cum tocmai I-ar fi lăsat picioarele. Nu sunt ştiri proaste, ci din cele bune. Dar faptul este extrem de ciudat.

- Ce? Ce anume?

- Este vorba de Kojak. După masă am tras un pui de somn şi, ce să vezi, când m-am trezit, Kojak se afla pe verandă şi dormea tun. Este îngrozitor de bătut, Stu, arată de parcă ar fi trecut printr-un mixer cu palele neascuţite, dar nu încape vreo îndoială că n-ar fi el.

- Câinele, vrei să zici? Acel Kojak?

- Despre el vorbesc.

- Eşti sigur?

- Aceeaşi plăcuţă de identitate pe care scrie Woodsville, N.H. Aceeaşi zgardă roşie. Acelaşi câine. Într-adevăr, este foarte slab şi s-a bătut. Dick Ellis - care a fost foarte bucuros că are ocazia să trateze, în sfârşit, şi un animal - spune că a pierdut un ochi pentru totdeauna. Zgârieturi profunde pe coaste şi pe stomac, dintre care unele infectate, dar Dick s-a ocupat de ele. I-a dat un sedativ şi apoi l-a bandajat. Dick este de părere că s-a luptat cu un lup, poate chiar cu mai mulţi. Oricum, nu este vorba de turbare. E curat. Glen clătină încet din cap şi două lacrimi i se scurseră pe obraji. Afurisitul ăsta de câine a venit după mine. Regret enorm că l-am lăsat şi nu l-am luat cu mine, Stu. Mă simt îngrozitor faţă de el.

- Nu aveam cum să-l transportăm şi pe el, Glen. Pe motocicletă ar fi fost imposibil.

- Bine, dar... el m-a urmat, Stu. Despre lucruri de felul acesta citeam în Star Weekly... Câine credincios îşi urmează stăpânul trei mii de kilometri. Cum dc-a fost în stare să facă un lucru ca ăsta? Cum?

- Poate în acelaşi fel cum am reuşit şi noi. Câinii visează, ştii... sunt sigur că da. N-ai văzut niciodată cum dorm profund pe podeaua bucătăriei, să zicem, şi lăbuţele le tresar din când în când? Exista la Arnette un bătrân, Vie Palfrey, care zicea despre câini că au două vise, visul cel bun şi cel rău. Cel bun este când mişcă din labe. Cel rău, când mârâie. Dacă trezeşti un câine în mijlocul visului rău, cel cu mârâituri, nu-i exclus să te şi muşte.

Glen clătină din cap, absolut uluit.

- Ai spus că a visat...

- Nu spun lucruri mai ciudate decât ai afirmat tu ieri seară, îi reproşă Stu.

Glen surâse şi-i făcu semn afirmativ.

- Ei, pot să discut despre subiectul acela ore în şir. Sunt unul dintre cei mai mari palavragii ai tuturor timpurilor. Problema apare atunci când se întâmplă ceva, cu adevărat.

- Cu teoria ne descurcăm, practica ne omoară.

- Să te ia naiba, East Texas. Nu vrei să-mi faci o vizită, ca să vezi câinele?

- Sigur că vreau.

Casa lui Glen se afla pe Spruce Street, cam la două blocuri de Boulderado Hotel. Iedera căţărătoare de pe spalierul verandei murise aproape de tot, ca şi pajiştile şi majoritatea florilor din Boulder - în lipsa udatului zilnic prin sistemele de irigaţie ale primăriei, climatul arid triumfase.

În verandă se găsea o masă mică, rotundă, pe care aştepta un gin tonic. ("Nu ţi se pare că are gust oribil, fără gheaţă?" îl întrebase Stu, iar Glen îi răspunsese: "Oricum, după cel de-al treilea nu-ţi mai dai seama.") Lângă pahar se găsea o scrumieră cu cinci pipe în ea, şi volumele Zen şi arta îngrijirii motocicletei, Mingea a patra şi Cum se utilizează armele de foc - toate deschise în locuri diferite. Se mai vedea şi un pachet de biscuiţi Kraft Cheese Kisses desfăcut.

Kojak zăcea tot în verandă, cu botul rănit zăcând paşnic peste labele din faţă. Câinele era slab ca o scândură şi muşcat de ţi se făcea milă de el, dar Stu îl recunoscu imediat, cu toate că nu-l văzuse decât scurt timp. Se lăsă pe vine şi începu să-l mângâie pe cap. Kojak se trezi şi-l privi fericit. Păru chiar să rânjească, în felul câinilor.

- Ce mai câine grozav, spuse Stu, simţind un nod ridicol în gât.

Aidoma unui pachet de cărţi de joc împărţit foarte repede şi cu faţa în sus, prin minte îi defilă şirul lung de câini ai lui, începând cu Old Spike, cel pe care i-l dăruise mama lui, când Stu nu avea decât cinci ani. O mulţime de câini. Poate nu unul de fiecare carte din pachet, totuşi fuseseră o mulţime de câini. Era bine să ai un câine bun pe lângă tine şi, din câte ştia el, Kojak era unicul câine din Boulder. Îşi ridică privirea spre Glen, dar privi în pământ la fel de repede. Presupunea că nici măcar sociologilor bătrâni şi cheli care citesc trei cărţi dintr-o dată nu le face plăcere să fie surprinşi cu lacrimi în ochi.

- Bun câine, repetă el, iar Kojak izbi cu coada în scândurile verandei, arătându-se astfel probabil de acord că era, cu adevărat, un câine de toată isprava.

- Intru pentru o clipă, îi spuse Glen cu voce gâtuită. Trebuie să mă duc la baie.

- Da, zise Stu, fără să-şi ridice privirea. Hei, băiatule, ia spune, Kojak, nu-i aşa că eşti un băiat bun? Nu-i aşa?

Kojak mişca prietenos din coadă.

- Poţi să stai cu picioarele-n sus? Fă-te mort, băiatule. Întoarce-te.

Ascultător, Kojak se puse pe spate, cu picioarele din spate desfăcute şi cele din faţă ridicate în sus. Stu îşi trecu mâna cu blândeţe peste stratul gros de bandaje aplicate de Dick Ellis, iar pe figură i se citi îngrijorarea. Ceva mai sus, văzu rănile roşii şi umflate, care fără îndoială se adânceau foarte mult sub bandaje. Era limpede că fusese atacat, şi în nici un caz de un alt câine hoinar. Un câine s-ar fi repezit la bot sau la gât. Ceea ce păţise Kojak era însă opera unei jivine mai scunde decât el. Şi mai furişate. O haită de lupi, poate, deşi Stu se îndoia că ar fi fost în stare să se apere de o haită întreagă. Indiferent ce se întâmplase, fusese norocos că rămăsese cu măruntaiele înăuntru.

Glen reveni pe verandă, închizând uşa glisantă cu zgomot.

- Indiferent ce-o fi fost, Kojak a scăpat ca prin minune, spuse Stu.

- Rănile erau adânci şi a pierdut mult sânge. Pur şi simplu nu-mi iese din cap că a ajuns în halul ăsta din pricina mea.

- Dick era de părere că au fost lupi?