- E aici toată lumea? întrebă Lloyd.
- Da, îi comunică Whitey, cred că da. Winky a strigat toată lista. Nouă tipi sunt plecaţi din stat. Flagg a zis că nu face nimic. Cum te descurci, Lloyd?
- O să fie bine. Ei... nu chiar bine, dar ştii... am să mă descurc.
Whitey făcu un semn din cap către Trashcan Man.
- Cât ştie puştiul?
- Habar n-am de nimic, interveni Trashcan, mai încurcat ca oricând. În el se dădea o luptă surdă între speranţă, veneraţie şi groază. Ce se întâmplă? Cineva zicea ceva despre Heck...
- Da, despre Heck este vorba, confirmă Lloyd. S-a înfruptat din droguri. Teribilă lovitură, îmi vine să urlu când mă gândesc ce lovitură afurisită. Haide, Whitey, spune-le să-l scoată afară.
Whitey se îndepărtă de Lloyd şi de Trash, păşind peste o gaură rectangulară în pământ. Orificiul fusese căptuşit cu ciment. Judecând după dimensiune şi adâncime, părea pregătit pentru ca acolo să fie introdus capătul crucii. Whitney "Whitey" Horgan urca deja treptele largi, dintre piramidele aurii, iar Trashcan Man simţi cum îi seacă toată saliva din gură. Se răsuci brusc, mai întâi către mulţimea tăcută ce aştepta în semicerc sub cerul azuriu, apoi spre Lloyd, care - palid şi tăcut - cerceta crucea şi-şi rupea cu unghiile vârful alb al unui coş din bărbie.
- Voi... noi... trebuie să-l ţintuim în piroane? reuşi Trashcan să îngaime. De-asta ne-am adunat aici?
Deodată, Lloyd îşi vârî mâna în buzunarul cămăşii lui uzate.
- Ştii, am ceva pentru tine. Este de la el, pentru tine. Nu pot să te oblig s-o primeşti, dar cel puţin mă bucur că n-am uitat să ţi-o ofer. O accepţi?
Extrase din buzunar un lanţ subţire din aur cu un gagat negru la capăt. În piatră, întocmai aceleia pe care o purta Lloyd, se vedea un punct mic şi roşu. O făcu să penduleze înaintea ochilor lui Trashcan Man, ca şi cum ar fi fost o amuletă de hipnotizator.
Adevărul se putea citi în ochii lui Lloyd, prea limpede ca să nu fie recunoscut, iar Trashcan Man înţelese că nu avea vreun rost să plângă sau să-şi frângă mâinile - nici înaintea lui, nici a nimănui altcineva, dar mai ales în nici un caz înaintea lui - pretinzând că n-a înţeles. Dacă accepţi asta, accepţi totul, îi spuneau ochii lui Lloyd. Ce anume implică totul? Păi, Heck Drogan, sigur că da. Heck şi cu gaura cimentată din pământ, făcută în aşa fel încât acolo să se potrivească perfect crucea lui Heck.
Încet, întinse mâna. Se opri chiar înainte ca degetele să poată atinge lanţul din aur.
Aceasta este ultima mea şansă. Cea din urmă şansă de a fi Donald Merwin Elbert.
Interveni însă o altă voce, care-i vorbea cu mai mare autoritate (dar şi cu o anumită blândeţe, ca o mână aducând răcoarea pe o frunte cuprinsă de febră), spunându-i că vremea unei alegeri trecuse de mult. Dacă acum prefera să fie Donald Merwin Elbert, trebuia să plătească cu viaţa. Îl căutase pe Omul Întunecat din proprie iniţiativă (dacă există aşa ceva pentru Gunoierii acestei lumi) şi acceptase favorurile Omului Întunecat. Omul Întunecat îl salvase de la moarte sigură, scăpându-l din mâinile lui The Kid (că tot Omul Întunecat îl trimisese pe The Kid, chiar cu acest scop, nu-i mai trecu prin minte lui Trashcan Man), prin urmare, asta însemna că-şi datora viaţa aceluiaşi Om Întunecat... cel pe care unii dintre cei de aici îl numeau uneori Momâia Ambulantă. Viaţa lui! Oare nu şi-o oferise chiar el, într-atâtea rânduri?
Dar sufletul... Ţi-ai oferit oare si sufletul?
Dacă tot intru în rahat, mai bine intru de tot, gândi Trashcan Man şi prinse cu gingăşie lanţul cu o mână şi piatra cu cealaltă. Piatra era rece şi netedă. O strânse câteva clipe în pumn, ca să vadă dacă o poate încălzi. Îi trecu prin minte că nu avea nici un rost, ceea ce era purul adevăr. Şi-o puse la gât, iar piatra i se lipi de piele, ca un minuscul bulgăre de gheaţă.
Dar răceala ei nu-l deranja.
Răceala aceea îi potolea focul ce ardea mereu în mintea lui.
- Este suficient să-ţi spui că nu-l cunoşti, îl sfătui Lloyd. Despre Heck vorbesc. Aşa procedez eu, întotdeauna. Îmi vine mai uşor...
Două dintre uşile uriaşe ale hotelului se deschiseră cu zgomot. Urlete frenetice şi înspăimântătoare ajunseră până la urechile lor. Mulţimea oftă într-un glas.
Un grup de nouă oameni coborî scările. Hector Drogan se afla în mijloc. Se lupta ca un tigru prins într-o plasă. Obrajii îi erau palizi ca moartea, cu excepţia a două pete viu colorate de pe pomeţi. Sudoarea îi curgea în şuvoaie din toţi porii. Fusese dezbrăcat până la piele. Cinci bărbaţi se străduiau să-l ţină. Unul dintre ei era Ace High, puştiul pe care Heck îl necăjise din pricina numelui.
- Ace! bolborosi Hector. Hei, Ace, ce spui? Nu vrei să-mi dai o mână de ajutor? Spune-le să renunţe la toată chestia asta, băiete - sunt în stare să mă lecuiesc, jur pe Dumnezeul meu că pot să mă curăţ de păcat. Ce spui? Nu vrei să-mi dai o mână de ajutor? Te implor, Ace!
Ace High nu-i răspunse; strânse doar şi mai tare braţul lui Heck, care se zbătea din răsputeri. Nici nu era nevoie de alt răspuns. Hector Drogan începu iarăşi să urle. Asta nu-i servea la nimic, pentru că-l târau mai departe, traversând pavilionul şi apropiindu-se de fântână.
În spatele lui veneau trei bărbaţi, cu solemnitatea unor ciocli: Whitney Horgan, cărând o geantă mare de voiaj, un tip pe care-l chema Roy Hoopes, cu o scară şi Winky Winks, un bărbat chel, ai cărui ochi clipeau neîncetat. Winky avea în mână o placă de care era prinsă cu o clamă o foaie de hârtie bătută la maşină.
Heck fu purtat până la picioarele crucii. Din el radia teribila duhoare a fricii; îşi rotea ochii, al căror alb noroios semăna cu acela al cailor lăsaţi afară, în plină furtună.
- Hei, Trashy, rosti el răguşit, în timp ce Roy Hoopes fixa scara în spatele lui. Trashcan Man. Spune-le s-o lase baltă, prietene. Spune-le că pot să mă vindec. Spune-le că o sperietură ca asta face cât zece cure de dezintoxicare. Spune-le, omule!
Trashcan îşi coborî privirile în pământ. Când îşi îndoi gâtul, piatra neagră pendulă, intrându-i în raza vizuală. Ochiul cel roşu părea să-l fixeze.
- Nu te cunosc, mormăi el.
Cu coada ochiului îl văzu pe Whitey, lăsat într-un genunchi, cu ţigara atârnând din colţul gurii şi cu ochiul stâng închis, ca să nu-i intre fumul. Deschidea geanta de voiaj şi scotea din ca pene ascuţite din lemn. Spre groaza lui Trashcan Man, erau lungi şi fioroase ca nişte ancore pentru cort. Aşeză obiectele în iarbă şi apoi scoase la iveală şi un ciocan mare, tot din lemn.
În ciuda murmurului de voci din jur şi a panicii şi derutei din mintea lui Hector Drogan, cuvintele lui Trashcan Man ajunseseră până la el.
- Adică ce vrei să spui, cum nu mă cunoşti? ţipă el înnebunit. Am luat micul dejun împreună, chiar alaltăieri! I te-ai adresat puştiului de acolo cu "domnule High". Cum adică nu mă cunoşti, mincinos afurisit?
- Ba nu te cunosc deloc, repetă Trash, ceva mai limpede, de aceasta dată.
Acum nu mai simţea decât o imensă uşurare. Înaintea lui se afla acum un străin, care aducea puţin cu Carley Yates. Cu un gest inconştient, prinse piatra în mână şi o strânse. Răceala ei îi dădu şi mai multă siguranţă.
- Mincinos ce eşti! urlă Heck. Mincinosule! Mă cunoşti prea bine! Mă cunoşti foarte bine, mincinosule!
Începuse să se zbată iarăşi, încordându-şi muşchii din răsputeri, iar sudoarea i se scurgea pe pieptul şi pe braţele dezgolite.
- Nu, nu te cunosc. Nu te cunosc şi nici nu vreau să te cunosc.
Heck începu să urle din nou. Cei patru bărbaţi îl ţineau cu toată forţa, gâfâind, cu respiraţia tăiată.
- Începeţi, le porunci Lloyd.
