Larry intră şi el în cor, iar atunci când imnul se sfârşi şi începu o nouă repriză de aplauze, plângea puţin şi el. Rita s-a dus. Alice Underwood s-a dus. New York s-a dus. America s-a dus. Chiar dacă erau capabili să-l înfrângă pe Randall Flagg, indiferent cât s-ar fi străduit, lumea aceea a străzilor întunecate şi a viselor strălucitoare nu aveau să mai fie niciodată în stare s-o refacă.

Transpirând din belşug sub luminile puternice, Stu trecu la primele puncte de pe ordinea de zi: citirea şi ratificarea Constituţiei şi a Declaraţiei Drepturilor Omului. Imnul îl afectase şi pe el profund, fără a fi nici pe departe singurul în această situaţie. Jumătate din asistenţă, chiar mai mult, avea feţele scăldate în lacrimi.

Nimeni nu pretinse ca documentele respective să fie citite înaintea adunării - deşi oricine ar fi avut acest drept, potrivit regulilor procesului parlamentar - fapt pentru care Stu se simţi profund recunoscător. Cititul cu voce tare nu era punctul lui forte. Prin urmare, secţiunea "citit" a fiecărui articol a fost aprobată de cetăţenii din Free Zone. Glen Bateman se ridică şi propuse să fie acceptate ambele documente drept lege fundamentală în Free Zone.

Se auzi o voce mai din spate:

- Susţin propunerea!

- S-a propus şi susţinut, spuse Stu. Cine este pentru să se exprime prin viu grai.

- DA! vibră clădirea până la acoperiş.

Kojak, care adormise lângă scaunul lui Glen, îşi ridică pleoapele, clipi, apoi îşi lăsă din nou botul pe labe. Peste doar o clipă îşi înălţă încă o dată capul, când mulţimea aplaudă furtunos. Le place să voteze, gândi Stu. Asta le redă sentimentul că pot controla din nou ceea ce se întâmplă. Dumnezeu mi-este martor că au nevoie de această minimă siguranţă. Noi toţi avem nevoie de ea.

După această fază preliminară, Stu simţi cum se strecoară în el viermele neliniştii. Acum se va vedea dacă ne aşteaptă vreo surpriză neplăcută, cugetă el.

- Cel de-al treilea punct de pe agendă sună..., se întrerupse el, ca să-şi dreagă glasul. Microfonia se porni iarăşi, făcându-l să transpire şi mai tare. Fran îl măsură cu o privire calmă şi-i făcu semn să meargă mai departe. Sună astfel: "Să stabilim dacă Free Zone va propune şi alege o listă de şapte reprezentanţi ai lui Free Zone, care să servească drept comitet de conducere." Cu alte cuvinte...

- Domnule preşedinte? Domnule preşedinte!

Stu îşi ridică ochii de pe notele lui, simţind o undă de teamă, însoţită de un fel de premoniţie. Întreruperea venea din partea lui Harold Lauder. Acesta era îmbrăcat la costum şi cravată, părul îi era îngrijit pieptănat şi stătea în primele rânduri din mijloc. Glen afirmase odată că opoziţia s-ar putea aduna în jurul lui Harold. Dar chiar aşa de repede? Spera că nu. Cochetă, doar o clipă, cu gândul să nu-i dea cuvântul lui Harold - dar atât Nick, cât şi Glen îl preveniseră, vorbindu-i despre primejdia ce-i pândea dacă totul lua aspectul unei improvizaţii neglijente. Se întrebă dacă greşise cumva, sperând că Harold întorsese o pagină nouă. Se părea că avea prilejul să se lămurească mult mai repede decât s-ar fi aşteptat.

- Preşedintele îi dă cuvântul lui Harold Lauder.

Capete se întoarseră, gâturi se lungiră să-l vadă pe Harold mai bine.

- Aş dori să propun ca membrii comitetului ad-hoc să alcătuiască, in toto, Comitetul Permanent. Dacă este şi dorinţa lor, fireşte.

Harold se aşeză. Urmă un moment de tăcere. Mintea lui Stu se afla în plină activitate febrilă: Toto? Toto? Nu cumva aşa-i chema pe câinele din Vrăjitorul din Oz?

Sala se umplu iarăşi de aplauze tot mai puternice şi o duzină de glasuri se oferiră să sprijine propunerea. Harold stătea acum calm la locul lui, zâmbind şi discutând cu cei care veniseră să-l bată pe umăr.

Stu trebui să bată de nenumărate ori cu ciocanul ca să restabilească ordinea.

A plănuit toată chestia, gândi Stu. Oamenii ăştia ne vor alege, dar de Harold îşi vor aduce foarte bine aminte. Cu toate acestea, a mers drept la esenţa lucrurilor, într-un fel care nu i-a trecut prin minte nici unuia dintre noi, nici măcar lui Glen. A fost o lovitură de adevărat geniu. Prin urmare, de ce-ar fi fost supărat? Oare era gelos? Gândurile bune pe care le avusese faţă de Harold doar alaltăieri se duseseră deja pe apa sâmbetei?

- Există o propunere, urlă el în microfon, ignorând de astă dată microfonia. Există o propunere, oameni buni! Izbi încă o dată cu ciocanul, şi tumultul se potoli în cea mai mare parte. S-a propus şi susţinut să acceptăm ca acest comitet ad-hoc al nostru să se transforme, aşa cum este, în Comitetul Permanent al Zonei Libere. Înainte de a discuta moţiunea şi de a vota, ar trebui să întreb dacă vreunul dintre cei care fac parte clin comitet are vreo obiecţie sau ar dori să renunţe.

În sală domnea liniştea.

- Foarte bine, continuă Stu. Trecem la discutarea moţiunii?

- Nu cred că este nevoie de aşa ceva, Stu, interveni Dick Ellis. Mi se pare o idee grozavă. Să trecem la vot!

Publicul îşi exprimă părerea prin noi aplauze, iar Stu nu avu nevoie de un alt îndemn. Charlie Impening îşi flutura mâna, ca să i se dea cuvântul, dar Stu îl ignoră - un bun exemplu de percepţie selectivă, ar fi comentat Glen Batcman -- şi trecu la vot:

- Cei ce sunteţi în favoarea propunerii lui Harold Lauder, vă rog să vă exprimaţi opinia prin viu grai.

- Da!! răsună răspunsul, dezlănţuind un nou val de teroare în familia de rândunici.

- Cine este împotrivă?

Nimeni, nici măcar Charlie Impening - nu pe faţă, cel puţin. În toată sala nu se auzi nici măcar un singur "nu", în concluzie, Stu trecu la punctul următor, simţindu-se puţin ameţit, ca şi cum cineva - Harold Lauder, adică - s-ar fi strecurat în spatele lui şi i-ar fi tras una în cap cu un baros mare.

- Hai să coborâm de pe biciclete şi să le împingem, puţin, spuse Fran, din a cărei voce se ghicea oboseala.

- Desigur. Coborî şi el din şa şi merse alături de ca. Te simţi bine, Fran? Te deranjează copilul?

- Nu, mă simt obosită, doar. Dacă n-ai observat, este 12.45 noaptea.

- Mda, e târziu.

Se lăsă tăcerea. Întrunirea se terminase cu doar o oră în urmă, majoritatea discuţiilor concentrându-se asupra echipei ce urma s-o caute pe Mothcr Abagail. Celelalte puncte fuseseră votate după foarte puţine discuţii, chiar dacă Judele Fards venise cu o ştire fascinantă, care explica de ce erau atât de puţine cadavre la Boulder. Potrivit ultimelor patru numere din Camera, cotidianul oraşului Boulder, prin comunitate circula un zvon teribil, un zvon potrivit căruia Supcrgripa provenea de la Centrul de Testări Atmosferice din Boulder. Cei care lucrau în acest laborator - adică puţinii rămaşi pe picioarele lor - au protestat, susţinând că e o prostie şi oricine se îndoia de asta era poftit să facă o vizită la centru, unde nu aveau să găsească cine ştie ce utilaje monstruoase, ci doar indicatoare de poluare a acrului şi pentru direcţia vântului. Cu toate acestea, zvonul acesta rezistase, alimentat probabil de isteria ce dominase acele zile infernale de la sfârşit de iunie. Centrul de Testări Atmosferice fusese aruncat în aer sau ars, iar majoritatea populaţiei din Boulder se refugiase.

Atât Comitetul pentru înhumări, cât şi Comitetul pentru Energie fuseseră înfiinţate cu un amendament din partea lui Harold Lauder - care părea să se fi pregătit aproape diabolic de minuţios pentru adunare - în sensul creşterii fiecărui comitet cu câte doi membri la o creştere a populaţiei totale din Free Zone cu câte o sută.

Comitetul pentru Căutare a fost de asemenea votat fără împotrivire, în schimb discutarea dispariţiei lui Mother Abagail se prelungise mult. Glen îl sfătuise pe Stu înainte de şedinţă să nu limiteze discutarea acestui subiect decât dacă devenea absolut necesar; faptul îi îngrijora pe toţi, şi mai cu seamă ideea că liderul lor spiritual credea că ajunsese să comită un păcat oarecare. Era preferabil să-i laşi să-şi uşureze sufletele.

Pe spatele biletului ei, bătrâna notase două referinţe din Biblie: Pilde 11: 1-3 şi Pilde 21: 28-31. Judele Farris căutase trimiterile cu grija şi sârguinţă unui avocat care-şi pregăteşte pledoaria, iar la începutul discuţiei se ridicase şi Ic citise adunării cu vocea nesigură şi apocaliptică a unui bătrân. Iată cum sunau versetele din cel de-al unsprezecelea capitol al Pildelor: "Cântarul strâmb este urgisit de Domnul, şi cântărirea dreaptă este plăcerea Lui. Dacă vine mândria, va veni şi ocara, iar înţelepciunea este cu cei smeriţi. Neprihănirea poartă pe cei drepţi, iar strâmbătatea prăpădeşte pe cei vicleni." Citatul din capitolul al douăzeci şi unulea avea un ton similar: "Martorul mincinos va pieri, iar omul care ascultă va putea vorbi întotdeauna. Răufăcătorul are o privire neruşinată, iar omul cel drept îşi ia aminte la purtarea lui. Nu este nici înţelepciune, nici pricepere şi nici sfat care să aibă putere înaintea Domnului. Calul este gata pentru ziua de război, însă biruinţa vine de la Domnul."

Discuţiile ce-au urmat după ce Judele a recitat (nu există termen mai potrivit) cele două fragmente biblice ajunseseră pe cele mai neaşteptate - şi adesea comice - tărâmuri. Un bărbat le atrăsese sumbru atenţia că dacă se adunau numerele capitolelor, obţineai treizeci şi unu, adică numărul capitolelor din Cartea Apocalipsului. Judele Farris se ridică din nou, spunând că Apocalipsul nu are decât douăzeci şi două de capitole, cel puţin în Biblia lui, şi că, în orice caz, douăzeci şi unu şi cu unsprezece fac treizeci şi doi, nu treizeci şi unu. Numerologul aspirant mormăi ceva, dar nu mai luă cuvântul.

Un alt tip afirmă că văzuse lumini pe cer în noaptea dinaintea dispariţiei lui Mother Abagail şi că Profetul Isaia confirmase existenţa farfuriilor zburătoare... şi că n-ar fi rău dacă şi-ar pune toţi mintea la contribuţie ca să vadă ce semnificaţie are chestia asta, nu? Judele Farris se ridică din nou, de această dată pentru a arăta că domnul de dinaintea lui confundase pe Isaia cu Iczechiel, că de fapt aluzia nu se referea la farfurii zburătoare, ci la "o roată care are în ca o altă roată", şi că, după părerea lui personală, singurele farfurii zburătoare dovedite până în prezent erau cele care zburau uneori în timpul certurilor între soţi.

Cea mai mare parte a celorlalţi vorbitori puseseră iarăşi pe tapet visele, care încetaseră cu desăvârşire, din câte se ştia, părând, la rândul lor, suficient de visători. Se ridicau pe rând şi protestau împotriva acuzaţiei pe care Mothcr Abagail o luase asupra sa, anume aceea de trufie. Vorbeau despre bunătatea şi darul ei de a face un om să se simtă la largul lui cu un singur cuvânt sau propoziţie. Ralph Brentner, care părea îngrozit de numărul celor prezenţi şi-şi simţea limba aproape legată - hotărât însă să spună şi el ce-i stătea pe suflet - se ridică şi peroră pe tema respectivă vreo cinci minute, adăugând la sfârşit că nu cunoscuse o femeie mai de treabă de când murise maică-sa. Când să se aşeze, nu lipsea mult să nu-l podidească plânsul.

Atmosfera din timpul discuţiilor îi aduse aminte lui Stu neliniştitor de mult de un priveghi. Pentru că ghicea, dincolo de cuvintele lor, că renunţaseră la ea pe jumătate în inimile lor. Dacă Abby Freemantle se întorcea acum, avea să descopere că este bine venită, căutată, ascultată încă... dar mai avea să descopere, gândi Stu, că poziţia ei suferise o transformare subtilă. Dacă se ajungea la o explicaţie între ea şi Comitetul Zonei Libere, nu mai era de la sine înţeles că ieşea învingătoare, indiferent dacă se bucura de dreptul de veto. Deşi plecase, comunitatea continuase să existe. Comunitatea nu avea să uite asta, aşa cum uitase pe jumătate şi forţa viselor care le dominaseră pentru scurtă vreme vieţile.

După adunare, câteva zeci de oameni mai rămăseseră o vreme pe pajiştea din spatele lui Chautauqua Hali; ploaia se oprise, norii se risipeau, iar seara era răcoroasă şi plăcută. Stu şi cu Frannie rămăseseră împreună cu Larry, Lucy, Leo şi Harold.

- Ai fost la un pas să faci tot comitetul de râs în seara asta, i se adresă Larry lui Harold, făcându-i în acelaşi timp semn cu cotul lui Frannie. Ţi-am zis doar că este un as între aşi, nu?

Harold se mulţumise să zâmbească şi să ridice din umeri cu modestie.

- Mi-au venit şi mie câteva idei, atâta tot. Vouă vă revine meritul că aţi pus din nou lucrurile în mişcare. Vi se cuvine cel puţin privilegiul de a vă ocupa de treaba asta până la sfârşitul începutului.

Acum, la un sfert de oră după ce ei doi părăsiseră adunarea aceea improvizată şi încă la zece minute distanţă de casă, Stu repetă:

- Eşti sigură că te simţi bine?

- Da. Doar picioarele mi-au obosit puţin, asta-i tot.

- Am să te rog să ai grijă de tine, Frances.

- Nu-mi mai spune aşa, ştii că nu-mi face plăcere.

- Îmi pare rău. Nu voi mai repeta gestul acesta, Frances.