- Toţi bărbaţii sunt nişte porci.

- Mă voi strădui să-mi îmbunătăţesc comportamentul, Frances... aşa voi face, cinstit.

Ea îi arătă limba, dialogul lor ajunsese într-un punct interesant, dar el simţea că lui Frannie nu-i ardea de fapt de tachinări şi renunţă. Era palidă şi destul de apatică, în uimitor contrast cu Frannie cea de acum câteva ore, care cântase Imnul Naţional cu asemenea fervoare.

- Te supără ceva, draga mea?

Ea clătină din cap, dar i se păru că distinge lacrimi în ochii ei.

- Ce este? Spune-mi.

- Nimic. Asta-i problema. Nu mă deranjează nimic. S-a terminat, asta e ceea ce am înţeles, în sfârşit. Mai puţin de şase sute de oameni cântând "The Star-Spangled Banner". Mi-am dat deodată seama de întreaga grozăvie. Nu mai există chioşcuri cu hotdogs. În scara asta, roata cea mare din Coney Island nu funcţionează. Nimeni nu mai bea ultimul păhărel la Space Needle, în Seattle. Cineva a născocit în sfârşit un mod de a curăţa comerţul cu droguri din zona fierbinte a Bostonului şi boarfele din Times Square. Astea erau nişte lucruri foarte rele, dar consider că tratamentul a fost cu mult mai cumplit decât boala în sine. Înţelegi ce vreau să spun?

- Mda, sigur că da.

- În jurnalul meu aveam o mică secţiune denumită "Lucruri de care trebuie să-mi aduc aminte". Ca să afle şi copilul... vai, toate lucrurile pe care de fapt nu le va şti niciodată. Gândurile astea mi-au dat o stare de melancolic. Ar fi trebuit să-i pun titlul "Lucruri care au dispărut". Începu să suspine puţin, oprindu-şi bicicleta ca să-şi poată pune dosul palmei la gură, încercând să se abţină.

- A avut asupra tuturor acelaşi efect, spuse Stu, prinzând-o cu un braţ de talie. Mulţi dintre noi vor adormi plângând în noaptea asta, poţi să mă crezi.

- Nu-mi dau seama cum ai putea să jeleşti o ţară întreagă, zise ea, bocind şi mai tare, dar constat că nu este exclus. Îmi vin în minte... tot felul de nimicuri. Comis-voiajori pentru maşini. Frank Sinatra. Old Orchard Beach în iulie, plină de oameni, majoritatea veniţi din Quebec. Prezentatorul ăla tâmpit de la MTV - cred că Randy îl chema. Ce vremuri... vai, Doamne, p-p-parc-aş recita unul din afurisitcle-alea de poeme ale lui Rod M-M-McKuen!

O susţinu, bătând-o pe spate, gândindu-se cum făcuse odată mătuşa Betty o criză de lacrimi din cauza unui aluat care nu crescuse - tocmai era însărcinată, în şapte luni, cu micuţul lui verişor Laddie - şi Stu îşi aminti cum se ştergea la ochi cu un colţ de cârpă şi-i spunea să n-o ia în seamă, orice femeie borţoasă e doar la un pas de spitalul de nebuni, pentru că glandele îi secretă tot felul de zemuri ciudate.

După o vreme, Frannie îi spuse:

- Okay, okay. Mi-e mai bine. Hai să mergem.

- Te iubesc, Frannie.

Porniră mai departe, ţinându-şi bicicletele de coarne.

- Tu ce-ţi aduci aminte cel mai bine? Ce lucru ţi se pare cel mai deosebit?

- Păi, ştii..., începu el, apoi se opri şi râse.

- Nu, nu ştiu, Stuart.

- E o chestie smintită.

- Spune-mi.

- Nu ştiu dacă fac bine. Ai să începi poate să te fereşti de mine.

- Spune-mi!

Îl văzuse pe Stu în multe ipostaze, dar neliniştea curioasă şi stânjeneala lui de acum erau noi pentru ea.

- Nu am vorbit niciodată nimănui despre asta, începu el, dar gândul ăsta mă urmăreşte, de câteva săptămâni încoace. Prin 1982 mi s-a întâmplat ceva. Pe atunci lucram uneori la pompele de la benzinăria lui Bill Hapscomb. Mă angaja, atunci când îi dădea mâna, când mă puneau pe liber de la întreprinderea de calculatoare din oraş. Înţelegerea era să stau o jumătate de normă, de la 11 noaptea până la închidere, ceea ce se întâmpla la 3 dimineaţa, în vremurile acelea. După ce se opreau să ia benzină muncitorii din schimbul de la ora 3 la 11 ai fabricii Dixie Paper nu mai era multă mişcare... ba în multe rânduri nu mai oprea nici o maşină între 12 şi 3. Stăteam acolo şi citeam o carte sau o revistă, şi nu de puţine ori mă lua somnul. Înţelegi?

- Da.

Înţelegea cu adevărat. Cu ochii minţii îl vedea pe el, cel care urma să fie bărbatul ei atunci când avea să vină vremea şi să permită ciudata potrivire a evenimentelor, un bărbat cu umerii laţi, dormind într-un scaun din plastic marca Woolco, cu o carte deschisă şi aşezată cu faţa în jos la el în poală. Îl vedea dormind în mijlocul unei insule de lumină albă, o insulă înconjurată de imensa mare interioară a nopţii texane. Îl iubea şi în acest tablou, după cum îl iubea în toate celelalte tablouri plăsmuite de mintea ci.

- Ei bine, în noaptea despre care povestesc se făcuse ora 2.15, iar eu stăteam la biroul lui Hap cu picioarele pe tăblie şi citeam un western oarecare - de Louis L'Amour, Elmore Leonard sau aşa ceva, când deodată trage lângă pompe un Pontiac mare şi vechi, cu toate geamurile coborâte şi cu casetofonul mergând în draci, muzică de-a lui Hank Williams. Mi-aduc aminte până şi de melodie... era "Movin' On". Şoferul, nici prea tânăr, nici prea bătrân, era singur. Arăta bine, dar ceva din el te speria puţin - vreau să zic, arăta ca un om în stare să facă nişte lucruri fioroase, fără să stea prea mult pe gânduri. Avea părul închis la culoare, lung şi cârlionţat. Ţinea o sticlă de vin vârâtă sub banchetă, între picioare, şi o pereche de zaruri din spumă de stiren expandat, atârnate de oglinda retrovizoare. "Premium", îmi zice el, şi cu îi răspund că e-n regulă, dar după aceea n-am mai putut să-mi dezlipesc privirile de la el. Din cauză că figura lui mi se părea cunoscută. Mă străduiam să descopăr locul unde-i mai văzusem. Ajunseseră la colţ; clădirea unde se afla apartamentul lor era chiar vizavi.

Se opriră în loc, iar Frannie îl urmărea cu toată atenţia.

- Atunci i-am zis: "Nu cumva te cunosc? Nu eşti de pe lângă Corbett sau Maxin?" Deşi nu prea mi se părea că l-aş cunoaşte dintr-unul din oraşele astea. Şi el îmi răspunde: "Nu, deşi am trecut odată prin Corbett cu familia, când eram copil. Dacă stau şi mă gândesc, cred că atunci am fost peste tot în America. Taică-meu era în Air Force." Atunci m-am dus în partea din spate a maşinii şi i-am făcut plinul, muncindu-mă tot timpul să-mi amintesc de unde-i cunoşteam şi, deodată, m-am luminat. Deodată, am ştiut. Fir-ar al naibii, era să mă scap pe mine, pentru că omul de la volanul Pontiacului trebuia să fie mort.

- Cine era, Stuart? Cine era?

- Nu, lasă-mă să-ţi povestesc cum vreau eu, Frannie. Nu că n-ar fi o poveste total trăsnită, indiferent cum ai spunc-o. M-am întors lângă portiera lui şi i-am zis: "Face şase dolari şi treizeci de cenţi." El mi-a întins două bancnote de câte cinci dolari şi mi-a zis că pot păstra restul. "Îmi face impresia că acum ştiu de unde să te iau", i-am mărturisit. Şi el, de colo: "Păi, poate chiar ştii", şi se rânjeşte la mine cu zâmbetul lui rece şi straniu, iar în acest timp Hank Williams tot cânta despre cum se duce el la oraş. "Dacă eşti cine cred eu că eşti, atunci în mod normal ai fi mort", îi zic. El mi-o întoarce: "Doar n-o să crezi tot ce citeşti, bătrâne." "Îţi place Hank Williams?" A fost singurul lucru care mi-a venit în minte să-l scot pe gură. Pentru că mi-am dat seama, Frannie, că dacă nu-i adresam vreun cuvânt, o pornea la drum... iar eu chiar aş fi vrut să-l văd plecat, dar tot aşa de mult nu voiam să plece. Să mai fi rămas puţin. Atât cât să aflu exact. Pe atunci nu ştiam că omului îi este dat să nu fie sigur de o groază de lucruri, indiferent cât ar da el ca să fie încredinţat. "Hank Williams", zice el, "e unul dintre cei mai buni. Mă dau în vânt după muzica în care e vorba de hoinărit." Şi pe urmă: "Mă duc la New Orleans, am să conduc toată noaptea, mâine dorm toată ziua şi pe urmă stau în crâşmă până în zori. E tot aşa? La New Orleans?" "Aşa cum?" Şi el mă lămureşte: "Păi, ştii doar." "Ei, acolo găseşti tot Sudul, chiar dacă în partea aia sunt mult mai mulţi copaci." Chestia asta l-a făcut să râdă şi mi-a aruncat: "Poate că o să ne mai vedem." Dar eu nu-mi doream să mai dau ochii cu el, Frarmie. Pentru că avea privirea unui om care s-a uitat multă vreme în întunecime, şi poate chiar a început să vadă ce este acolo. Consider că dacă am să-l întâlnesc vreodată pe omul acela, Flagg, ochii lui s-ar putea să arate la fel.

Stu clătină din cap; traversară drumul şi-şi lăsară bicicletele în parcare.

- M-am gândit foarte mult la întâmplarea asta. După aceea m-a bătut gândul să-mi fac rost de nişte discuri de-ale lui, dar pe urmă ara renunţat. Vocea lui... e foarte bună, dar pe mine mă înfioară.

- Stuart, despre cine vorbeşti?

- Ţi-aminteşti de un grup rock and roll numit The Doors? Bărbatul care s-a oprit în noaptea aceea la Arnette, ca să-şi ia benzină, era Jim Morrison. Sunt sigur de asta.

Fran rămase cu gura căscată.

- Dar a murit! A murit în Franţa! El...

Apoi se opri. Pentru că moartea lui Morrison se petrecuse cu adevărat în nişte circumstanţe ciudate, nu? Ceva învăluit în secret.

- Oare? se întrebă Stu. Mă întreb. Poate că a murit, şi atunci tipul pe care l-am văzut eu semăna pur şi simplu cu el, dar...

- Crezi că era chiar el? întrebă ea.

Stăteau aşezaţi pe treptele casei lor, umăr ia umăr, ca nişte copii mici. aşteptând să-i cheme mamele lor la masă.

- Mda. Mda, chiar cred. Şi, până în vara asta, am crezut că acesta va fi cel mai neobişnuit lucru care mi se va întâmpla vreodată. Vai, cât de tare m-am înşelat.

- Şi n-ai vorbit niciodată nimănui, se miră ea. L-ai văzut pe Jim Morrison la mulţi ani după ce se zicea că a murit şi n-ai spus nimănui. Stuart Redman, Dumnezeu ar fi trebuit să te lase pe pământ cu o încuietoare cu cifru în loc de gură.

Stu surâse.

- Ei, anii au trecut, după cum se spune în cărţi, şi, de câte ori mă gândeam la noaptea aceea - ceea ce mi se întâmpla, din când în când - eram tot mai convins că de fapt nu fusese el. Ci doar cineva care semăna cât de cât cu el, mă înţelegi. Mă împăcasem deja cu gândul ăsta. Dar în ultimele săptămâni ideea a început iarăşi să mă obsedeze. Şi am ajuns să cred că totul a fost aievea. La naiba, s-ar putea să mai fie şi acum în viaţă. Asta ar fi chiar culmea, ce părere ai?

- Dacă mai trăieşte, nu se află aici.

- Nu, recunoscu Stu, nici nu m-aş aştepta să fie aici. I-am văzut ochii, de mai mult nu am nevoie.

Fran îl atinse pe braţ.

- Mi se pare o istorie grozavă.