- Trebuie să-ţi spun ceva.

- Nu, n-ai ce să-mi spui, vino în pat.

- Trebuie neapărat să-ţi spun. Eu...

Îşi apăsă palma de frunte, apoi îşi trecu mâna prin păr.

- Larry? Te simţi bine? se interesă ea, ridicându-se. Larry îi vorbi ca şi cum n-ar fi auzit-o, şi fără să se uite spre ca.

- Te iubesc. Dacă mă vrei, sunt al tău. Dar nu ştiu dacă te vei alege cu mare lucru de pe urma mea. După părerea mea, nu reprezint cea mai bună alegere, din punctul tău de vedere.

- Sunt dispusă să-mi încerc norocul. Vino în pat.

Ceea ce şi făcu. Şi nu zadarnic. După sfârşitul împreunării lor, ea îi spuse că-l iubeşte, ceea ce era purul adevăr, Dumnezeu e martor, şi, deşi era ceea ce Larry dorea şi avea nevoie să audă, adormi doar mult mai târziu, din câte îşi dădu seama Lucy. La un moment dat se trezi (sau visă că se trezise) şi i se păru că Larry se afla la fereastră şi se uita afară, în poziţia cuiva care stă încordat, ca să audă mai bine, iar jocul de umbre şi lumini dădea feţei lui aspectul unei măşti schimonosite. Dar la lumina zilei, totul i se păru un simplu vis; la lumina zilei, Larry îşi recăpătase figura lui obişnuită.

De-abia după trei zile au aflat de la Ralph Brentner că Nadine se mutase la Harold Lauder. La aflarea veştii, Larry păru să se crispeze, pentru o clipă doar. Iar Lucy, cu toate că-şi făcea reproşuri din această cauză, respiră uşurată după aflarea veştii aduse de Ralph. Se părea că greul trecuse.

După întâlnirea cu Larry, nu făcu decât un scurt popas la ea acasă. Intră, se duse în salon şi aprinse lampa. Ridicând-o, se duse în partea din spate a casei, făcând o scurtă pauză în faţa camerei băiatului, ca să se încredinţeze că-i spusese lui Larry adevărul. Se dovedi că da.

Leo stătea lungit în aşternutul răvăşit, îmbrăcat doar în chiloţi... dar tăieturile şi zgârieturile dispăruseră aproape definitiv, iar culoarea închisă pe care o căpătase stând la soare dezbrăcat se estompase şi ea. Dar era mai mult decât atât, se gândi ea. Expresia feţei lui suferise de asemenea o transformare - schimbare pe care ea o remarca chiar dacă băiatul dormea. Acea undă de sălbăticie mută şi lacomă se ştersese cu desăvârşire. Înaintea ei nu se mai afla Joe, ci un adolescent dormind după o zi grea.

Îşi aminti de noaptea în care ea fusese pe cale să adoarmă, dar se trezise brusc şi constatase că părăsise locul de lângă ea. Asta se întâmpla la North Berwick, Mâine - la distanţă de aproape un continent. Îl urmărise până la casa unde Larry dormea, în verandă. Deci Larry se afla înăuntru şi Joe îl pândea de afară, strângând cuţitul cu îndârjire mută, iar între ei nu exista decât ecranul din sticlă subţire şi fragilă. Şi ea îl obligase să plece de acolo.

Ura o cuprinse pe Nadine în cleştele ei, stârnind scântei mari, cum se iscă atunci când cremenea se izbeşte de oţel. Lampa Coleman îi tremură în mână, făcând să danseze şi să ţopăie umbrele mari. Ar fi fost mai bine să nu-l împiedice! Ar fi trebuit să-i deschidă uşa lui Joe cu mâna ei, să-i dea drumul înăuntru ca să-l poată înjunghia, sfârteca, tăia, împunge şi distruge. Ar fi trebuit să...

Dar acum băiatul se răsuci în pat şi gemu, ca şi cum ar fi fost pe cale să se trezească. Mâinile i se ridicară şi se zbătură, parcă alungând o umbră neagră din visul lui. Nadine se retrase, simţind bătaia grea a pulsului în tâmple. Mai exista încă ceva straniu în băiat şi nu-i plăcea deloc cum se mişca, pentru că neliniştea lui îi sugera că-i ghicise, poate, gândurile.

Trebuia să-şi vadă de drum, cât mai repede cu putinţă.

Se duse la ea în cameră. Pe podea era întins un covor. Mai exista şi un pat îngust - ca de fată bătrână. Nimic altceva. Nici măcar un tablou. Camera lăsa impresia unei lipse totale de personalitate. Deschise dulapul din perete şi cotrobăi dincolo de hainele atârnate pe umeraşe. Se lăsase în genunchi şi începuse să transpire. Trase afară o cutie viu colorată, având pe partea din faţă o imagine cu mai mulţi adulţi râzând, care jucau un joc de societate. Un joc de societate vechi de cel puţin trei mii de ani.

Descoperise planşeta într-un magazin de ciudăţenii din centru, dar nu avusese curajul s-o folosească în casă, atât timp cât era şi băiatul acolo. De fapt, nu se încumetase s-o folosească deloc... până acum. Ceva o împinsese să intre în magazin, iar când văzuse planşeta în ambalajul ei vesel, în ea se dăduse o luptă încleştată - acel soi de frământare pe care psihologii îl denumesc aversiune/constrângere. Şi atunci năduşise, ca şi acum, dorindu-şi două lucruri opuse în acelaşi timp: să fugă din magazin fără să se mai uite înapoi, şi să apuce cutia, cutia aia afurisită şi atrăgătoare, şi s-o ducă acasă la ea. Această a doua posibilitate o înspăimântase mai tare, pentru că i se părea că se amestecase şi o voinţă străină.

În cele din urmă, luase cutia cu sine.

Asta se întâmplase acum patru zile. Noapte de noapte, tentaţia fusese tot mai irezistibilă până când, în seara aceasta, pe jumătate înnebunită de temeri pe care nu şi le putea explica, se dusese la Larry îmbrăcată în rochia cenuşiu-albăstruie, fără nimic altceva pe dedesubt. Se dusese cu intenţia să pună capăt fricii pentru totdeauna. Îi aşteptă pe verandă să se întoarcă de la adunare, convinsă că în sfârşit făcea ceea ce se cuvine. Avea încă o dată sentimentul acela vag ameţitor şi smintit, pe care nu-l mai încercase de când alergase prin iarba plină de rouă, urmărită de băiatul acela. Numai că de această dată băiatul o va prinde. Îi va permite s-o prindă. Astfel termina toată povestea.

Dar atunci când se lăsase prinsă, el n-o mai dorise.

Nadine se ridică, strângând cutia la piept, şi stinse lampa. El o batjocorise şi oare nu se spune că nici în iad nu există o furie?... Nu-i de mirare dacă femeia batjocorită se înhăita cu diavolul... sau cu slugoiul lui.

Nu se mai opri decât atât cât să ia lampa cea mare de pe masa din salonul din faţă. Îl auzi pe băiat ţipând în somn, din camera lui; pentru o clipă, simţi că îngheaţă şi că i se ridică părul în cap.

Apoi părăsi casa.

Vespa ei se afla la marginea trotuarului, motoreta cu care fusese acum câteva zile la Harold Lauder. De ce se dusese la el? Nu schimbase nici zece cuvinte cu Harold, de când ajunsese la Boulder. Din cauza tulburării provocate de planşetă şi a temerilor cauzate de visele pe care doar ea continua să le aibă, însă i se păruse că trebuia neapărat să discute despre asta cu Harold. Chiar şi acest impuls o speriase, îşi aminti ea, în timp ce introducea cheia în contactul Vespei. Ca şi îndemnul brusc de a lua planşeta (Uimeşte-ţi prietenii! Întâlnirile voastre vor fi mult mai interesante! scria pe cutie), i se păruse că ideea îi venise de undeva din afara ei. Poate de la el. Dar, în momentul în care cedase şi mersese cu adevărat la Harold, nu-l găsise. Casa era încuiată, singura casă încuiată pe care o întâlnise în Boulder, iar jaluzelele erau trase. Acest fapt îi plăcuse şi, pentru o clipă, o încercă o amară dezamăgire. Dacă ar fi fost acasă, el ar fi primit-o, poate, apoi ar fi încuiat uşa în urma ei. S-ar fi dus în salon şi ar fi discutat, sau ar fi făcut amor, sau ar fi făcut împreună lucruri de negrăit, şi nimeni n-ar fi ştiut.

Sălaşul lui Harold era perfect intim.

"Ce se întâmplă cu mine?" şopti ea în întuneric, dar întunericul nu ştiu să-i răspundă. Porni motorul Vespei, şi i se păru că pârâiturile şi pocniturile profanează noaptea. Acţionă pârghia schimbătorului şi porni. Spre vest.

Mişcarea şi aerul răcoros al nopţii o făcură, în sfârşit, să se simtă mai bine. Vânt al nopţii, destramă pânzele de păianjen! Ştii prea bine, cum să nu ştii! Când ţi-au fost răpite toate şansele, ce-ţi mai rămâne de făcut? Alegi ceea ce ţi-a mai rămas. Alegi cine ştie ce aventură tenebroasă, aşa cum ţi-a fost menit. Îl laşi pe Larry cu proasta aia mică, în pantaloni strâmţi, cu vocabular din câteva silabe şi mintea instruită pe calapodul revistelor de cinema. Tu treci dincolo de ei. Rişti... ceea ce vei fi silită să rişti.

Pe tine însăţi, în primul rând.

Drumul se desfăşura înaintea ei, în lumina slabă a motoretei. Când panta se accentuă, trecu în viteza a doua; acum se afla pe Baseline Road, care urca spre muntele cel negru. Treaba lor, dacă vor să se întrunească. Să se preocupe de repunerea în funcţiune a centralei electrice; pe iubitul ei îl interesează lumea.

Motorul Vespei tuşea şi se încorda, izbutind totuşi s-o ducă mai departe. Se simţi stăpânită de o teamă îngrozitoare şi erotică, totodată, iar vibraţiile motoretei ce i se transmiteau prin şa începură s-o excite (ia te uită, eşti în călduri, Nadine, cugetă ea într-un acces de bucurie vulgară, Stricato, Stricato, STRICATO). La dreapta ei se căsca o prăpastie. Acolo se afla tărâmul morţii. Şi deasupra? Păi, avea să vadă. Era prea târziu să se mai întoarcă, iar acest gând îi dădu o paradoxală, dar deliciosă senzaţie de libertate.

Peste o oră ajunsese în Sunrise Amphitheater - dar până la răsărit mai erau cel puţin trei ore. Amfiteatrul se afla în apropierea piscului lui Flagstaff Mountain şi aproape toată lumea din Frec Zone urcase până la zona de camping de lângă vârf la scurt timp după sosirea la Boulder. În zilele senine - majoritatea zilelor fiind senine la Boulder, cel puţin vara - cuprindeai cu privirea tot oraşul şi şoseaua 1-25 mergând spre sud, spre Denver, pentru a se pierde apoi în ceaţă, spre New Mexico, aflat la peste trei sute cincizeci de kilometri. La est se distingea câmpia ce se întindea până în Nebraska, iar ceva mai aproape era Boulder Canyon, o tăietură adâncă în dealurile acoperite cu pin şi molid. Verile trecute, deltaplanele plutiseră ca nişte păsări uriaşe deasupra curenţilor din Sunrise Amphitheater.

Nadine nu vedea acum decât ceea ce dezvăluia lumina unei lanterne cu şase baterii, pe care o aşezase pe masa de picnic de la marginea prăpastiei. Adică un caiet de schiţe mare, din cele folosite de artişti, deschis la o pagină albă, iar deasupra o planşetă în trei colţuri, ca un păianjen triunghiular. Din pântecele ei, ca o trompă de păianjen, ieşea un creion, atingând uşor suprafaţa foii.

Nadine se afla într-o stare febrilă, fiind pe jumătate euforică, pe jumătate înfricoşată. Căţărându-se până aici pe şaua harnicei şi temerarei Vespa, care, hotărât lucru, nu fusese concepută pentru munte, o încercase acelaşi sentiment pe care-l avusese şi Harold pe drumul spre Nederland. Îl simţise pe el. În timp ce Harold judecase fenomenul în chip foarte precis şi tehnic, imaginându-şi o bucată de oţel atrasă de un magnet, Nadine îl trăi ca pe un eveniment mistic, ca pe traversarea unui hotar. Avea sentimentul că aceşti munţi, la poalele cărora se găsea acum, constituie o zonă neutră între două sfere de influenţă - Flagg în Vest, bătrâna în Est. Aici se întâlneau fluxuri magice venite din ambele sensuri, se amestecau şi-şi alcătuiau o concocţie proprie, ce nu ţinea nici de Dumnezeu şi nici de Satana, fiind absolut păgână. Locul respectiv era bântuit de spirite, nu se îndoia câtuşi de puţin.

Cât despre planşetă...

Aruncase cu indiferenţă, în voia vântului, cutia ţipătoare, ştampilată cu indicaţia de origine, MADE IN TAIWAN. Planşeta însăşi era o bucată sărăcăcioasă din placă fibrolemnoasă sau ghips. Dar asta nu conta. Era o unealtă pe care nu avea s-o folosească decât o singură dată - nu îndrăznea s-o folosească decât o dată - şi, se ştie, chiar şi o unealtă prost făcută îşi poate îndeplini scopul: să deschidă o uşă, să închidă o fereastră, să scrie un Nume.

Cuvintele de pe cutie se repetau: Uimeşte-ţi prietenii! Întâlnirile voastre vor fi mult mai interesante!

Oare cum sunau versurile acelui cântec pe care-l răcnea uneori Larry de pe Honda lui, când mergeau împreună? Alo, Centrala, ce se întâmplă cu linia voastră? Vreau să vorbesc cu...

Să vorbesc cu cine? Tocmai asta era întrebarea, nu?

Îşi aminti cum folosise odată planşeta, la colegiu. Asta se întâmplase cu mai mult de doisprezece ani în urmă... ca şi cum ar fi fost ieri. Urcase la etajul al treilea al căminului, ca să întrebe pe cineva, pe Rachel Timms, despre o temă de la cursul de terapie corectivă, pe care-l urmau împreună. Camera era plină de fete, cel puţin şase sau opt, care chicoteau şi râdeau pe întrecute. Nadine îşi aminti că se purtau ca şi cum ar fi fost ameţite de ceva, marijuana sau poate chiar un drog mai puternic.

- Potoliţi-vă! le ceru Rachel, care râdea şi ea. Cum vă închipuiţi că spiritele acceptă să comunice cu voi, dacă vă purtaţi ca o ceată de măgăruşi?

Ideea de măgăruşi care râd li se păru nemaipomenit de comică, şi în încăpere se stârni un nou hohot uriaş. Planşeta stătea ca şi acum, un păianjen triunghiular sprijinit pe trei picioare scurte, cu creionul îndreptat în jos. În timp ce ele chicoteau, Nadine ridică un teanc de pagini mari, rupte din caietul de schiţe, şi-şi aruncă privirea spre "mesajele din planul astral" deja recepţionate.

Tommy pretinde că iar ai făcut duş de căpşune.

Mama zice că c sănătoasă.

Ciunga! Ciunga!

John e de părere că nu te mai beşi în aşa hal dacă nu mai mănânci FASOLE DE LA COFETĂRIE!!!!!

Şi altele, la fel de idioate.

Râsul se potolise între timp şi erau pregătite s-o ia de la capăt. Trei fete stăteau pe pat, fieeare atingând cu vârful degetului o altă latură a planşetei. Câteva secunde, nu se întâmplă nimic. Placa începu apoi să tremure.

- Tu ai mişcat-o, Sandy! o acuză Rachel.

- Ba nu!

- Şşşşt!