CAPITOLUL 49
CÂND SE TREZI, Lucy Swann constată că era ora 11.45, după ceasul marca Pulsar pe care-l purta la mână. Văzu fulgere tăcute la vest, unde se înălţau munţii - Rocky Mountains, se corectă ea, aproape cu respect. Înainte de călătoria aceasta nu trecuse niciodată la vest de Philadelphia, unde locuia cumnatul ei. Adică locuise.
Cealaltă jumătate a sacului de dormit dublu era goală; de fapt, asta o trezise. Se gândi să se răsucească pe cealaltă parte şi să adoarmă la loc - se întorcea el şi singur în pat când termina - apoi se sculă şi se îndreptă liniştită spre locul unde bănuia că avea să-l găsească, în partea apuseană a taberei. Păşea vioi, fără să tulbure pe nimeni. Cu excepţia judecătorului, bineînţeles; la ora 11.50 era încă în timpul plantonului său, iar pe Judele Farris nu-l prindea nimeni moţăind în timpul serviciului. Judecătorul avea şaptezeci de ani şi li se alăturase la Joliet. Acum grupul număra nouăsprezece persoane, cincisprezece adulţi, trei copii şi Joe.
- Lucy? o chemă judecătorul în şoaptă.
- Da. Nu l-ai văzut...
Judecătorul râse pe înfundate.
- Sigur că da. A ieşit lângă şosea. La fel ca ieri şi ca alaltăieri noapte.
Lucy se apropie şi văzu Biblia deschisă.
- Ai să-ţi strici ochii dacă citeşti la lumina asta.
- Prostii. Lumina stelelor este cea mai bună pentru Biblie. Poate singura lumină. Ce zici de asta? Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaş? El este asemenea robului care suspină după umbră, asemenea năimitului care-şi aşteaptă simbria. Astfel şi cu am avut parte de luni de durere, şi mi-au fost date nopţi de suferinţă. Dacă mă culc, zic: Când va veni ziua? Dacă mă scol, întreb: Când va veni seara? Şi sunt năpădit de fel de fel de arătări până la asfinţit.
Cartea lui Iov, 7, 1-4.
- Nemaipomenit, zise Lucy nu foarte entuziasmată. Foarte drăguţ.
- Nu este drăguţ, e Iov. Nimic nu este foarte drăguţ în Cartea lui Iov, Lucy. Închise Biblia. Sunt năpădit de fel de fel de arătări până la asfinţit. Iată omul tău, Lucy: leit Larry Underwood, din cap până-n picioare.
- Ştiu, îi mărturisi ea, oftând. Ce n-aş da să aflu ce anume îl frământă.
Judecătorul, care avea bănuielile lui, rămase tăcut.
- Nu poate fi vorba de vise, continuă ea. Nimeni nu le mai are, poate doar Joe. Iar Joe... este altfel.
- Da, aşa este. Bietul băiat.
- Şi toată lumea este sănătoasă. Cel puţin după moartea doamnei Vollman.
La două zile după apariţia judecătorului, o pereche care se prezentase drept Dick şi Sally Vollman hotărâse să rămână alături de Larry şi de grupul lui pestriţ de supravieţuitori. Lucy fu de părere că existau şanse infime ca gripa să fi cruţat un soţ şi o soţie, bănuind că mariajul lor era încheiat pe baza legii naturale şi era de dată recentă. Aveau peste patruzeci de ani şi erau foarte îndrăgostiţi unul de celălalt, se vedea limpede. Apoi, cu o săptămână în urmă, când se aflau în casa bătrânei din Hemingford Home, Sally Vollman se îmbolnăvise. Făcuseră popas timp de două zile, aşteptând neputincioşi să se facă mai bine sau să moară. Murise. Dick Vollman rămăsese alături de ei, dar acum era cu totul alt om - tăcut, îngândurat, tras la faţă.
- A pus la inimă, nu? îl întrebă ea pe Judele Farris.
- Larry este un om care s-a regăsit pe sine relativ târziu, îi spuse judecătorul, dregându-şi glasul. Cel puţin aşa mi se pare mie. Bărbaţii care suferă târziu acest proces de clarificare nu sunt niciodată siguri pe ei. Ei posedă toate calităţile unui cetăţean model de care ne vorbesc cărţile despre teoria drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti: partizani, dar niciodată habotnici, respectă adevărul faptelor din jurul oricărei situaţii şi nu le deformează niciodată, devin incomozi în postura de conducători, dar sunt rareori în stare să refuze o responsabilitate ce le-a fost oferită... sau vârâtă pe gât. În sistemele democratice, ei sunt cei mai buni lideri, pentru că nu se îndrăgostesc de putere. Ba dimpotrivă. Dacă lucrurile merg prost, în schimb... când moare o doamnă Vollman oarecare... Oare s-a întâmplat din cauza diabetului? se întrerupse judecătorul pe sine însuşi. Probabil ca da. Cianoză a pielii, căderea rapidă în stare de comă... posibil, foarte posibil. Dar dacă este aşa, unde era insulina? Poate că a vrut să moară? Deci să fi fost o sinucidere?
Judecătorul se cufundă într-o pauză de gândire, cu mâinile adunate sub bărbie. Ai fi zis că este o imensă pasăre neagră de pradă, clocind în cuib.
- Spuneai ceva despre momentele în care lucrurile nu merg bine, îi sugeră Lucy cu blândeţe.
- Când merge prost - când moare Sally Vollman, de exemplu, din cauza diabetului, sau a unei hemoragii interne, sau cine ştie de ce - un om ca Larry se consideră vinovat. Bărbaţii pe care-i idolatrizează cărţile despre ştiinţele cetăţeneşti nu au decât rareori un sfârşit cumsecade. Melvin Purvis, acel super G-man din anii treizeci, s-a împuşcat cu pistolul de serviciu, în 1959. Când a fost asasinat, Lincoln nu era decât un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, la un pas de a suferi o prăbuşire nervoasă. Obişnuiam să vedem cum decad preşedinţii sub ochii noştri, de la o lună la alta, ba chiar de la o săptămână la alta, pe televiziunea naţională - ce excepţia lui Nixon, desigur, care era la fel de însetat de putere pe cât este un vampir însetat de sânge, şi cu excepţia lui Reagan, care arăta puţin prea prost ca să mai apuce să îmbătrânească. Presupun că şi Gerald Ford era cam în aceeaşi situaţie.
- Cred că mai este ceva, în afară de asta, îi spuse Lucy cu tristeţe.
El o privi cercetător.
- Cum sunau cuvintele acelea? Sunt năpădit de fel de fel de arătări până la asfinţit?
El îi confirmă printr-un gest.
- Nu ţi se pare o descriere destul de potrivită pentru un bărbat îndrăgostit? întrebă Lucy.
O privi, surprins de faptul că ea ştia de la bun început lucrul pe care el nu dorise să-l spună. Lucy ridică din umeri, zâmbi - un rictus amar al buzelor.
- Femeile ştiu, îi mărturisi ea. Femeile ştiu aproape întotdeauna.
Înainte ca el să-i răspundă, Lucy porni - ca şi cum ar fi fost purtată de o forţă nevăzută - spre şosea, unde stătea Larry, gândindu-se la Nadine Cross.
- Larry?
- Aici, îi răspunse el scurt. De ce mă cauţi?
- Mi s-a făcut frig, îi spuse ea. Bărbatul stătea cu picioarele încrucişate, la marginea drumului, meditând. E puţin loc şi pentru mine?
- Desigur.
Îi făcu loc. Pământul mai păstra un strop din căldura zilei ajunsă acum la sfârşit. Se aşeză lângă el. Bărbatul îşi trecu un braţ peste umărul ei. Potrivit estimării lui Lucy, se aflau acum la şaptezeci şi cinci de kilometri est de Boulder. Dacă reuşeau să pornească la drum mâine înainte de ora 9, puteau să ajungă în Boulder Free Zone înainte de prânz.
Bărbatul cu care vorbiseră prin radio folosise denumirea de Boulder Free Zone; pe el îl chema Ralph Brentner şi le mărturisise (oarecum jenat) că Boulder Free Zone era mai ales un semnal de apel radio, dar lui Lucy îi plăcea foarte mult şi aşa, pentru felul cum suna acest nume. Sugera perfect ideea unui nou început. Iar Nadine Cross adoptase denumirea cu un zel aproape religios, ca şi cum ar fi fost un talisman.
La trei zile după ce Larry, Nadine, Joe şi Lucy ajunseseră la Stovington şi descoperiseră că centrul epidemiologie este pustiu, Nadine avusese ideea să-şi facă rost de un radio CB şi să înceapă să urmărească cele patruzeci de canale. Larry îi acceptase ideea din toată inima, aşa cum accepta majoritatea ideilor ei, îi trecu lui Lucy prin minte. N-o înţelegea câtuşi de puţin pe Nadine Cross. Larry era îndrăgostit de ea, asta putea să constate oricine, dar Nadine nu părea să aibă prea mult de-a face cu el în particular, în afara rutinei zilnice.
Oricum, ideea cu CB-ul fusese foarte bună, chiar dacă creierul ce o produsese părea încremenit în gheaţă (cu excepţia clipelor când era vorba de Joe). Era cel mai uşor mod de a descoperi şi alte grupuri, zisese Nadine, şi de a stabili o întâlnire.
