- Mda, probabil că mai există douăzeci de milioane de oameni în ţara asta care au câte o poveste identică... doar că în ea apare Elvis Presley sau Howard Hughes.

- De acum, asta ţine de trecut.

- Da... Ţine de trecut. Harold a fost în formă mare astă-seară, ce părere ai?

- Din câte ştiu eu, asta se cheamă a schimba subiectul.

- Cred că ai dreptate.

- Într-adevăr, a fost mare, confirmă ca.

Stu zâmbi la tonul îngrijorat şi uşoara încruntare a sprâncenelor ei:

- Te-ai necăjit puţin, nu?

- Da, însă n-aş vrea să recunosc. Tu eşti acum de partea lui Harold.

- Nu mi se pare cinstit, Fran. Şi pe mine m-a deranjat. Am ţinut cele două şedinţe preliminare... am tăiat absolut toate firele în patru... sau cel puţin aşa ne-am închipuit... şi iată că apare Harold. Dă puţin din aripi, cotcodăceşte, şi pe urmă trage concluzia: "Nu-i aşa că aici voiaţi să ajungeţi?" Şi noi: "Da, Harold, sigur că da. Ai dreptate." Stu clătină din cap. Cum se face că nu ne-am gândit şi noi, Fran, la o alegere în bloc? Mi se pare nemaipomenit de ingenios. Iar noi nici măcar nu am discutat despre posibilitatea asta.

- Ei, nimeni dintre noi nu avea cum să ştie în ce dispoziţie va fi lumea. Eu mi-am închipuit - mai cu seamă după dispariţia lui Mother Abagail - că vor fi morocănoşi, poate chiar ostili. Mai ales că Impening ăla răspândea zvonuri, ca o piază rea...

- Mă întreb dacă n-ar fi bine să-l reducem la tăcere, într-un fel oarecare, spuse Stu gânditor.

- Dar nu s-a întâmplat aşa. Au fost atât de... exuberanţi, şi asta numai pentru că se aflau laolaltă. N-ai simţit şi tu?

- Ba da.

- A fost aproape ca un moment de renaştere. Nu sunt de părere că Harold îşi plănuise mişcarea. Pur şi simplu a profitat de ocazie.

- Nu mai ştiu ce să cred despre el, îi mărturisi Stu. În seara aceea, după ce o căutasem pe Mother Abagail, am avut un sentiment absolut penibil faţă de el. Când au apărut Ralph şi cu Glen, arăta absolut oribil, ca şi cum ar fi fost la un pas să leşine sau cine mai ştie. Iar acum, când stăteam de vorbă pe pajişte şi toată lumea îl felicita, se umflase ca un curcan. Aparent ne zâmbea, însă în sinea lui mi se părea că ne spune: "Vedeţi, ceată de idioţi ce sunteţi, comitetul vostru nu valorează nici cât o ceapă degerată." Mie mi-aduce aminte de jocurile acelea pe care nu puteam să le desluşesc niciodată, când eram mic. Sforile chinezeşti sau cele trei inele din oţel care se desfăceau, dacă te prindeai din ce parte să le tragi.

Fran îşi privi picioarele cu atenţie.

- Că tot vorbim despre Harold, ţi se pare că picioarele mele au ceva deosebit, Stuart?

Stu le cercetă cu toată seriozitatea.

- Nu. În afară de faptul că porţi perechea aceea de Earth Shoes, de la magazinul de pe strada noastră. Şi sunt şi foarte mari, desigur.

- Earth Shoes sunt ideali pentru picioarele dumneavoastră, îi replică ea tăios. Aşa scrie în cele mai bune reviste. Pe urmă, dacă vrei să ştii, eu port măsura şapte. Cu alte cuvinte, sunt minionă.

- Atunci nu înţeleg ce legătură au picioarele tale cu toată povestea asta. E târziu, draga mea.

Porni mai departe, urmat imediat de Fran.

- Presupun că nici una. Numai că Harold îmi fixa tot timpul picioarele. După şedinţă, când stăteam pe iarbă şi discutam. Clătină din cap şi se încruntă. Oare de ce să-l fi interesat pe Harold Lauder picioarele mele? se întrebă ca.

Larry şi Lucy se întoarseră acasă singuri, mergând mână în mână. Leo se despărţise de ei ceva mai devreme, rămânând la casa unde locuia împreună cu "mama-Nadine".

Ajunşi în faţa uşii, Lucy îi spuse:

- A fost o întrunire minunată. Nu mi-am imaginat vreodată...

Nu reuşi să-şi ducă vorbele până la capăt, pentru că din bezna verandei lor se desprinse o umbră întunecată. Larry se simţi cuprins de fiorii spaimei. Este el, gândi, încremenit de groază. A venit ca să mă ia... acum am să-i văd faţa.

În clipa următoare, constatând că în întâmpinare le ieşise doar Nadine Cross, se întrebă cum de-i trecuse prin minte aşa ceva. Femeia purta o rochie dintr-un material moale, de culoare cenuşiu-albăstruie, iar părul ei negru, împletit cu şuviţe din cel mai pur alb, era lăsat în voie, revărsându-i-se pe umeri şi pe spate.

Până să se poată stăpâni, îl vizită următorul gând: În comparaţie cu ea, Lucy arată ca o rablă dintr-un cimitir de maşini; apoi cugetarea lui îl făcu să se urască. Vechiul Larry ieşise iarăşi la iveală... Vechiul Larry? Ai fi putut la fel de bine zice vechiul Adam.

- Nadine, zise Lucy şovăielnic, cu mâna apăsând în dreptul inimii. M-ai speriat îngrozitor. Am crezut... ei, nu contează ce-am crezut.

Nadine nu o băgă în seamă pe Lucy.

- Putem sta de vorbă? i se adresă ea lui Larry.

- Ce? Acum?

Larry se uită într-o parte, spre Lucy, sau avu această impresie... Mai târziu nu avea să fie niciodată în stare să-şi aducă aminte cum arăta Lucy în clipa aceea. Ca şi cum ar fi fost eclipsată, dar nu de o stea strălucitoare, ci de una întunecată.

- Acum. Trebuie neapărat chiar acum.

- Mâine de dimineaţă ar...

- Trebuie să se întâmple acum, Larry. Sau niciodată.

O cercetă iarăşi pe Lucy, şi de această dată o văzu, văzu resemnarea de pe faţa ei; Lucy se uita pe rând, când la Larry, când la Nadine, iar pe chip i se citea o profundă ofensă.

- Vin şi eu imediat, Lucy.

- Nu, nu vei veni, spuse ea cu vocea stinsă, iar ochii i se umpluseră de lacrimi. Vai, mă îndoiesc că vei veni.

- Zece minute.

- Zece minute cât zece ani, murmură Lucy. A venit să te ia. Ai luat cu tine zgarda şi botniţa, Nadine?

Lucy Swann nici măcar nu exista pentru Nadine. Ochii ei mari şi negri erau îndreptaţi doar asupra lui Larry. Pentru acesta, aveau să rămână pururi cei mai stranii, cei mai frumoşi ochi pe care-i văzuse vreodată, ochi care se întorceau la el, calmi şi profunzi, ori de câte ori era suferind, sau într-o situaţie fără ieşire, sau poate pe jumătate scos din minţi de durere.

- Am să mă întorc, pronunţă el ca un automat.

- Ea...

- Intră în casă.

- Da, nu am de ales. Acum, că a venit ea, eu nu mai sunt bună de.nimic.

Urcă treptele în fugă, se împiedică de una dintre ele, îşi recăpătă echilibrul, deschise uşa şi o trânti în urma sa, retezând ecoul suspinelor ei aproape în clipa în care se dezlănţuiseră.

Nadine şi Larry se măsurară vreme îndelungată, ca şi cum ar fi fost în transă. Aşa se întâmplă lucrurile astea, cugetă el. Atunci când ţi se întâlnesc privirile cu ale cuiva de la celălalt capăt al unei încăperi şi nu le mai uiţi niciodată, sau vezi pe cineva la celălalt capăt al peronului aglomerat al metroului şi ştii că poate este alter ego-ul tău, sau auzi pe stradă un hohot de râs care ar putea fi al primei tale iubiri...