Larry constată că mâinile sale împăturiseră nervos foaia-program - ştiută de altfel aproape pe de rost - şi construiseră un avion din hârtie. Prezenţa lui în comitetul ad-hoc fusese un soi de distracţie, ca un joc - copii jucându-se dc-a dezbateri parlamentare în salonul cuiva, stând la masă şi bând Coca-Cola, mâncând o felie din prăjitura lui Frannie şi discutând. Chiar şi partea aceea cu expedierea spionilor peste munţi, drept în ghearele Omului Întunecat, păruse tot un fel de joc, în oarecare măsură din cauză că era vorba de un lucru pe care nu-şi imagina că l-ar putea face şi el. Trebuia să fii sărit de pe fix ca să poţi înfrunta un asemenea coşmar. Dar în sesiunile lor închise, luminate plăcut de lămpile Coleman, totul i se păruse absolut în regulă. Iar dacă s-ar fi întâmplat ca Judele, Dayna Jurgens sau Tom Cullen să fie prinşi, evenimentul nu i s-ar fi părut mai important - în şedinţele acelea, cel puţin - decât pierderea unui turn sau a unei regine într-o partidă de şah.

Acum, în schimb, stând la jumătatea sălii cu Lucy de o parte şi Leo de cealaltă (nu o văzuse pe Nadine toată ziua, şi nici Leo nu ştia probabil unde se află; "e plecată", fusese răspunsul indiferent pe care-l primise din partea lui), înţelese deodată tot adevărul situaţiei, iar intestinele începură să i se frământe, ca şi cum acolo ar fi intrat în funcţiune un berbec. Nu era joacă. Alături de el se mai aflau cinci sute optzeci de inşi, cei mai mulţi neştiutori că el, Larry Underwood, nu este un tip agreabil, sau că prima persoană de care Larry Underwood încercase să se îngrijească după epidemie murise din pricina unei supradoze de medicamente.

Mâinile îi erau umede şi reci. Acum făceau iarăşi tentativa de a construi un avion şi-şi impuse să se stăpânească. Lucy îl strânse de braţ şi-i zâmbi. Îi răspunse mai degrabă cu o grimasă, iar în mintea lui răsunară cuvintele maică-sii: Larry, din tine lipseşte ceva.

Gândul acesta îi induse o stare de panică. Mai exista oare cale de întoarcere, sau lăsase lucrurile să meargă prea departe? Ar fi preferat să se lipsească de povara asta. Deja făcuse o propunere în sesiune închisă care putea echivala cu o condamnare la moarte a Judelui Farris. Dacă el nu ieşea la vot şi altcineva era ales în locul lui, atunci misiunea Judelui trebuia din nou discutată, nu? Sigur că da. Şi vor trimite pe altcineva. Când o să mă propună Laurie Constable, am să mă ridic în picioare şi am să refuz. Doar nu mă poate obliga nimeni, nu? Dacă eu mă opun, nu mai are nimeni ce zice. Cui naiba îi trebuie aşa o bătaie de cap?

Cum îi spusese Wayne Stukey atunci, demult, pe plajă: Există ceva în tine care îi face pe ceilalţi să se simtă ca şi cum ar fi muşcat dintr-o foiţă de staniol.

Lucy i se adresă în şoaptă:

- Totul va fi bine.

Larry tresări:

- Cum?

- Am spus că totul va fi bine. Nu-i aşa, Leo?

- O, da, zise Leo, făcând un gest din cap. Ochii lui nu se dezlipeau de cei din sală, ca şi cum nu ar fi fost în stare să cuprindă cât de mulţi sunt. Minunat.

Nu înţelegi, curvă proastă ce eşti, gândi Larry. Mă ţii de mână şi habar n-ai că, din cauza unei hotărâri idioate de-a mea, aş putea să vă omor pe amândoi. Deja sunt la un pas să-l ucid pe Judele Farris, cel care va susţine afurisita de propunere ca să fac parte din comitet. În ce capcană îngrozitoare călcase. Scoase un mic sunet din gâtlej.

- Ai spus ceva? îl întrebă Lucy.

- Nu.

În acel moment apăru Stu şi traversă scena, apropiindu-se de podium; puloverul lui roşu şi bluejeanşii se distingeau limpede în lumina stridentă a lămpilor de avarie, alimentate de un generator Honda pus în funcţiune de Brad Kitchner şi o parte a echipei lui de la centrala electrică. Aplauzele porniră de undeva din mijlocul sălii, Larry n-ar fi putut preciza de unde, iar lui nu i-a mai ieşit niciodată din minte gândul cinic că fusese vorba de un mic aranjament al lui Glen Bateman, expertul lor permanent în arta manipulării maselor. În orice caz, nu avea prea mare importanţă. Primele bătăi din palme izolate fură urmate de o adevărată furtună. Mirat peste măsură, Stu se opri lângă podium, într-o postură caraghioasă. Pe lângă aplauze, se auzeau acum şi chiote şi fluierături ascuţite.

Întreaga audienţă se ridică în picioare, bătăile din palme sunau acum ca rafala unui şuvoi de ploaie şi oamenii strigau: Bravo! Bravo! Stu îşi ridică mâinile, dar mulţimea nu se potoli; ba mai mult, s-ar fi zis că sunetul îşi dublează intensitatea. Larry o privi pe Lucy dintr-o parte şi văzu că aplaudă din răsputeri, cu ochii aţintiţi asupra lui Stu, cu buzele tremurând, dar zâmbind triumfător. Plângea. De cealaltă parte, Leo aplauda şi el, izbindu-şi palmele cu atâta forţă, încât lui Larry îi trecu prin minte că or să-i cadă, dacă va continua în acelaşi ritm. În bucuria lui extremă, bagajul de cuvinte redobândit de Leo cu atâta greutate îl părăsise iarăşi, după cum engleza dispare uneori din memoria unui bărbat sau a unei femei care au învăţat-o ca pe cea de a doua limbă. Nu mai reuşea decât să urle entuziasmat, din fundul plămânilor.

Brad şi Ralph alimentaseră cu ajutorul generatorului şi un amplificator, iar Stu suflă acum în microfon şi apoi glăsui:

- Doamnelor şi domnilor...

Dar aplauzele nu încetară.

- Doamnelor şi domnilor, am să vă rog să vă ocupaţi locurile...

Nimeni nu părea dispus încă să-l asculte. Ropotul aplauzelor continua cu aceeaşi intensitate; simţind durere în propriile-i mâini, Larry îşi coborî privirile şi constată că aplauda cu aceeaşi frenezie ca şi ceilalţi.

- Doamnelor şi domnilor...

Aplauzele bubuiau şi reverberau ca un tunet. O familie de rândunici, care se stabilise în acest loc izolat şi foarte potrivit după ce trecuse furia flagelului, zbura acum speriată în toate direcţiile, executând piruete şi picaje, încercând cu disperare să ajungă cât mai departe de oameni.

Ne aplaudăm pe noi înşine, gândi Larry. Aplaudăm faptul că ne aflăm aici, vii, împreună. Poate întâmpinăm astfel spiritul acestui grup, nu ştiu. Salut, Boulder. În sfârşit. Bine că suntem aici, e minunat că trăim.

- Doamnelor şi domnilor, v-aş fi recunoscător dacă v-aţi ocupa locurile.

Zgomotul începu să se potolească încet. Acum se auzea suspinul unor femei - dar şi al unor bărbaţi. Nasuri suflate în batiste. Şoapta conversaţiilor. Hârşâitul de picioare al oamenilor care se aşezau.

- Mă bucur să vă văd pe toţi aici, începu Stu. Sunt bucuros că mă aflu şi eu aici. Dinspre difuzoare se auzi ţiuitul microfoniei, iar Stu mormăi: Fir-ai afurisit, cuvinte ce se auziră limpede în amplificare. Se iscă un val de râs, iar Stu se îmbujoră la faţă. Trebuie să ne obişnuim iarăşi cu chestiile astea, spuse el, ceea ce stârni noi aplauze.

După ce se stinse ropotul, Stu continuă:

- Pentru cei care nu mă cunosc, eu sunt Stuart Redman şi mă trag din Arnette, Texas, deşi, dacă-mi permiteţi să vă mărturisesc, locul acela mi se pare la o veşnicie de aici. Îşi drese glasul, difuzoarele ţiuiră scurt, şi se retrase cu un pas de lângă microfoane. Nu prea mă simt la largul meu aici, vă rog să mă înţelegeţi...

- Suntem cu tine, Stu! strigă Harry Dunbarton cu exuberanţă.

Din mulţime se auziră din nou râsete binevoitoare. Suntem ca la o întrunire de tabără, cugetă Larry. Curând au să înceapă să cânte imnuri. Dacă s-ar afla aici Mother Abagail, probabil deja am fi început.

- Ultima oară când s-a întâmplat să se uite atâta lume la mine a fost când micul nostru liceu mixt a ajuns să joace finalele campionatului şcolar de fotbal, iar atunci aveau ocazia să se uite şi la alţi douăzeci şi unu de băieţi în afară de mine, ca să nu mai vorbim de câteva fete în fuste foarte scurte.

Un hohot general de râs.

Lucy îl trase pe Larry mai aproape şi-i şopti în ureche:

- Oare de ce-şi făcea griji? Ai zice că asta a făcut de când e el!

Larry îi făcu semn că este de aceeaşi părere.

- Dar, cu îngăduinţa dumneavoastră, cred că mă voi descurca, până la urmă, continuă Stu.

Încă o porţie de aplauze. Oamenii ăştia ar aplauda până şi discursul de retragere al lui Nixon şi i-ar cere să le interpreteze un bis la pian, îi trecu prin minte lui Larry.

- Mai întâi de toate, trebuie să vă vorbesc despre comitetul ad-hoc şi cum de am ajuns eu de fapt aici, pe scenă. Şapte dintre noi ne-am întâlnit şi am plănuit această întrunire, ca să ne organizăm, într-un fel oarecare. Există foarte multe lucruri de făcut, de aceea aş dori să vă prezint de la început pe fiecare membru al comitetului nostru şi sper că le-aţi rezervat şi lor nişte aplauze, pentru că ei sunt cei care s-au străduit să alcătuiască agenda de lucru pe care o aveţi în mână, fiecare dintre voi. Mai întâi, domnişoara Frances Goldsmith. Ridică-te în picioare, Frannie, şi arată-le cum îţi stă ţie în rochie.

Fran se ridică. Purta o rochie frumoasă, de un verde-intens, şi un modest şirag de perle, care pe vremuri ar fi costat cam două mii de dolari. Toată lumea aplaudă, se auziră chiar şi mai multe fluierături pline de bunăvoinţă şi admiraţie.

Fran se aşeză, înroşindu-se puternic în obraji şi, înainte ca bătăile din palme să moară de tot, Stu continuă prezentările:

- Domnul Glen Bateman, din Woodsville, New Hampshire.

Glen se ridică, întâmpinat cu aplauze. Făcu semnul victoriei cu ambele mâini, iar mulţimea îi răspunse cu strigăte de încuviinţare.

Stu îl strigă pe Larry penultimul, iar acesta se ridică în picioare conştient de zâmbetul lui Lucy adresat lui, apoi se simţi purtat de valul cald al aplauzelor. Odată, îi trecu lui prin minte, într-o altă lume, ar fi cântat în concerte, iar acest gen de reacţie ar fi fost rezervată ultimului cântec din program, o melodie nu cine ştie ce, intitulată "Baby, Can You Dig Your Man?" Momentul acesta i se părea mai bun. Nu rămase în picioare decât o secundă - deşi i se păru o veşnicie - timp în care pricepu că nu va refuza propunerea ce avea să i se facă.

Stu îl prezentă cel din urmă pe Nick, care se bucură şi de cea mai lungă şi puternică porţie de aplauze.

Când încetară ultimele bătăi, Stu spuse:

- Deşi nu este inclus în program, vă întreb dacă nu s-ar cuveni să începem cu Imnul Naţional. Presupun că n-aţi uitat versurile şi melodia, oameni buni.

Se auzi zgomotul şi târşâitul specific al picioarelor publicului care se ridica. Urmă o pauză, când fiecare aştepta să primească un semnal de începere. Atunci se înălţă vocea dulce a unei fete, interpretând solo doar cele dintâi silabe: "Spune, poţi să..." Era glasul lui Frannie, dar, pentru câteva momente, lui Larry i se păru că o însoţeşte şi o a doua voce, aparţinându-i chiar lui, dar nu aici, la Boulder, ci în nordul Vermontului, şi nu acum, ci pe 4 Iulie, când Republica împlinise două sute paisprezece ani, iar Rita zăcea fără viaţă în cortul din spatele lui, cu gura plină de borâtură verde şi cu un flacon de pastile în mâna aproape înţepenită.

Simţi că-l trec fiori şi i se face pielea de găină şi, deodată, ştiu că erau urmăriţi, urmăriţi de ceva care era în stare, parafrazând un vechi cântec al formaţiei The Who, să vadă la mile şi mile şi mile distanţă. Ceva înfiorător, întunecat şi străin. O clipă doar avu impulsul să fugă din locul acesta, să fugă unde-o vedea cu ochii şi să nu se mai oprească. Ce făceau ci aici nu era o simplă joacă. Era o treabă absolut serioasă; ucigătoare, chiar. Dacă nu cumva mai rău.

Apoi li se alăturară şi alte voci. "... poţi să vezi, în lumina primilor zori", şi Lucy cânta, ţinându-l de mână, plângând iarăşi, şi alţii plângeau, majoritatea plângeau, îşi plângeau tot amarul şi tot ceea ce se pierduse, Visul American care fugise în maşina superbă, cu injector de combustibil şi roţi cromate; îşi aminti acum nu de Rita, zăcând moartă în cort, ci de el şi maică-sa mergând la Yankee Stadium; era în 29 septembrie, Yankees nu se aflau decât cu un meci şi jumătate în urma echipei Red Sox şi orice mai era încă posibil. Pe stadion se găseau cincizeci şi cinci de mii de spectatori, ridicaţi cu toţii în picioare, jucătorii de pe teren stăteau cu şepcile în dreptul inimii, Guidry în cercul de aruncări, Rickey Henderson departe, pe aripa stângă ("... În ultimele raze ale amurgului..."), iar instalaţia de nocturnă funcţiona deja pe fundalul purpuriu al apusului, atrăgând moliile şi fluturii de noapte, iar de jur-împrejurul lor se întindea New York, enormul oraş al nopţii şi al luminii.